Anii de călătorie

„Anii de călătorie...” nu e doar titlul unui roman scris de un neamț mort, ci și o prescripție a breslelor medievale. Am aflat asta tîrziu, de la un tîmplar, tot neamț, de data asta cît se poate de viu și de simpatic, mare amator de fotbal și de bere. Dacă voiai să fii consacrat ca meșter, trebuia să-ți iei bocceluța și să ieși din sat. Să te ții, pentru o vreme, departe zeama în care ai fost crescut, să-ți iasă din cap că lumea se termină la marginea satului, să afli că se poate și altfel. Neamțul meu nu și i-a putut face, avea copil mic și regula îi interzicea să se apropie timp de doi ani la mai puțin de 50 de kilometri de casă. Ce idee splendidă, nu că? Nu erau proști, ăștia din evul mediu.

Poate că aș fi considerat-o o simplă curiozitate dacă nu l-aș fi cunoscut pe Nelu, un prieten bun din sat. Într-o zi, cum stăteam eu așa cu Nelu și beam țuică de la rudele nevesti-si din Bistrița, mă pocnește ăsta în freză cu următoarea întrebare: bă, Costine, tu ai observat că la noi în sat, cu ăștia care au lucrat la oraș, măcar în Brașov sau chiar și în Rupea, te înțelegi altfel? Uite de-aia îmi place mie de Nelu, că fără să aibă habar de breslele medievale sau de nemți celebri și morți, a reușit să mă lase cu gura căscată.

Mă uit chiar acum la o tipă micuță cu ochi oblici care tîră harnic o valiză prin Brașov. Nu pricep în ruptul capului cum într-o dimineață te scoli, înghesui cîteva lucrușoare într-o valiză și să pleci în partea cealaltă a Pămîntului. Ce căcat să faci acolo? Și uite așa am decis, cu multă vreme în urmă, că pentru un țăran e definitoriu să nu pleci de acasă decît cu treabă. Am mai decis că, prin vocație, sînt țăran.

Doar că am avut ceva noroc, vorba din bătrîni, la barza chioară îi face Dumnezeu cuib. În comunism nu aveam ce face cu banii. Eram tînăr inginer, cîștigam binișor dar, cînd venea concediul, m-apuca disperarea. Dusul la mare mi se părea o ocupație caraghioasă, cum să stai două săptămîni în căldura aia. Și într-o zi, cum rătăceam eu prin centrul Brașovului, bîntuit de spaima concediului care se apropia, dau peste agenția de turism. Habar n-aveam că ar putea exista așa ceva. Pun degetul pe Praga, se potrivea de minune cu calendarul meu de vacanță. Și uite așa am văzut Praga, Sankt Petersburg și Berlin. Am aflat că semenii mei sînt ocupați cu ceasuri, haine de blană și drujbe. Am mai aflat că semenii mei se pierd în Ermitaj și că asta nu e neapărat un defect, se poate trăi fără Matisse, dar fără drujbă e greu. După '89 am rămas același țăran norocos, am văzut Parisul, Viena, Amsterdamul sau Münchenul din obligații profesionale. Asta nu înseamnă că nu le-am bătut metodic cu pasul și că n-am încercat să înțeleg ce vedeam.

Una dintre primele măsuri ale comuniștilor a fost să interzică dreptul la libera circulație. În '90 visam la trenuri care să ducă românii afară, să vadă cum e.

.j