20 mar. 2016

Despre trumpizarea agendei publice

Admirația mea statornică pentru America (a se citi US) se datorează în bună măsură mecanicii prin care americanii își tematizează dezbaterea în campaniile electorale. Teme clasice precum deficit bugetar, apărare și securitate sau politică externă se amestecă surprinzător și natural cu teme mai mult sau mai puțin de ocazie cum sînt controlul deținerii și comercializării de armament sau dezbateri pro-choice - pro-life. Sînt mai puțin importante părerile mele despre teme, că nu-s ale mele. Dar faptul că americanul fără angajamente ideologice putea să-și răspundă la 10 întrebări, să urmărească dezbaterile din campanie și să afle cu cine votează mi se părea minunat. Încerc să nu idealizez, luați-o cu puțină sare, e doar un rezumat.

În mintea mea, răul făcut de un Donald Trump nu constă în pozițiile lui exotice față de diverse chestiuni, ci mai degrabă în non-pozițiile lui, au scris alții mai deștepți ca mine despre asta. Moderatul american nu mai poate decît să contemple cum această jucărie mișto care e dezbaterea publică americană se destramă. La sfîrșit va alege să voteze sau nu, iar dacă va vota, va vota persoana cea mai plauzibilă. Recursul la persoană e un joc de noroc periculos, care poate ruina instituția și, în ultimă instanță, națiunea. Nici în UK lucrurile nu stau promițător pentru că vanitățile unui ins, după părerea mea mediocru, tind să transforme o discuție serioasă despre viitorul UE, că despre asta e brexitul, nu despre viitorul UK, într-o fantezie la care nici măcar cel mai ambițios membru SNP n-ar fi visat.

Poate că e un model foarte aproximativ, dar concluziile ar putea fi interesante pentru oile noastre și candidatura lor la primăria capitalei. Dacă politica altfel a lui Dan e foarte altfel decît politica altfel a lui Ciucu, n-am făcut nimic. Trăim într-un oraș care arată cum vrea Ciucu sau Dan, care ar putea diferi de orașul lui Oprescu și nu e clar de ce în bine. În lipsa unei agende publice, instituția primăriei e dizolvată și devine un centru de putere personală. N-am făcut nimic. Politica altfel ar trebui precedată de o dezbatere altfel.

Nu vom trăi nici în visele lui Ciucu, nici în cele ale lui Dan. Vom trăi într-un oraș în care primăria va rezolva cîteva probleme. Problemele astea nu sînt nici ale lui Ciucu, nici ale lui Dan, nici ale lui Orban, nici ale doamnei Firea, cu atît mai puțin ale mele. Cel mai valoros dintre ei e cel care va accepta ideea că agenda publică nu-i aparține, că de-aia se numește agendă publică. Dacă la Cheia IR va obține măcar un acord comun asupra unei agende publice, dacă Ciucu și Dan vor accepta să discute despre aceleași probleme, ar fi un mare pas înainte.

Personal, nu-mi doresc coerențe camuflate abil sub denumirea de viziuni integrate, îmi doresc doar coerență. Nu perspective pe termen lung, că știu că transportul e apanajul termenului lung. Rezultatele se văd doar la sfîrșit și depind de abilitatea managerială. Vreau doar asumarea onestă a termenului lung dintr-o perspectivă managerială responsabilă.

.j

16 mar. 2016

Ce-o fi aia public?

Motto: „Publicul este norodul, nu tagma jefuitorilor.” - folclor ingineresc

Cînd minți luminate jubilează la victoria anti-fumantului asupra națiunii, nu mă uimește atît bucuria de a trăi într-o lume mai sănătoasă și mai curată, care e legitimă pînă la un punct, cît refuzul de a accepta că pe lumea asta totul costă. Domnul Patapievici a scris o carte grosciorică, încercînd să răspundă la întrebarea „Ce se pierde atunci când ceva se câştigă?”, carte pe care mama mare, fără să aibă ocazia s-o citească, a rezumat-o cam așa: și cu varza unsă, și cu sufletu-n rai, și cu slănina-n pod, nu se poate.

Nu e vorba despre micul meu disconfort, nici de cel al cîrciumarilor, care se vor descurca cumva. Nu e vorba de o simplă neatenție. E vorba despre refuzul tenace de a accepta că există o pierdere și că, de data asta, pierderea e importantă. Refuzul de a discuta faptul că libertatea și proprietatea sînt alterate iremediabil. Refuzul de a recunoaște că ceva important se pierde. Credința că se poate cîștiga ceva cu costuri zero. Aderența necondiționată la progresism ca ideologie al cărei răspuns la întrebarea de mai sus e „nimic, lumea e pur și simplu mai bună”.

Lăsînd la o parte considerațiile despre proprietate, mi se pare că spațiul public nu e doar expropriat micii comunități și abandonat în întregime statului, dar și că e într-o continuă expansiune. În consecință, deși e proclamat spațiu al diversității, pare mai curînd sortit uniformității. Și atunci mă întreb în ce măsură fac eu parte din public? Sînt eu public pentru toate miile de cîrciumi din țară? Cu siguranță pentru cele vegane nu. E nevoie de o dezbatere națională despre ce trebuie să ofere o cîrciumă? Nu. Sau, într-un alt registru, e copilul meu public pentru oricare dintre școlile din țară? Și pentru cele cu uniformă și pentru cele fără? Că abea atunci avem nevoie de o dezbatere națională despre uniforme și de o soluție unică care eliberează publicul de opțiuni și-l obligă să se simtă bine. Sînt trei lucruri rele aici: comunitatea e privată de dreptul de a decide, eu sînt privat de un criteriu de a alege școala, iar spațiul dezbaterii naționale devine un balamuc în pragul războiului civil. Ceea ce observ este că în numele diversității, care nu înțeleg în ruptul capului ce înseamnă, e instaurată lipsa de criterii care mă privează de libertatea mea ca public. Publicul e dizolvat într-o mulțime confuză, care pare că se simte bine, că altceva nu văd ce îl constituie ca public, din care oricine face parte oricine numai eu nu.

În inginerie e o vorbă. Dacă faci un lucru să-l folosească și idioții, atunci numai idioții îl vor folosi. Cam asta e și cu progresismul. O lume în care sînt fericiți și progresiștii e o lume în care doar progresiștii sînt fericiți. Doar că ei nu vor fi fericiți pînă cînd libertatea și proprietatea nu vor fi desființate ca criterii fundamentale de conviețuire socială. Și, eventual, vor fi înlocuite cu acreala progresistă sistematizată. Sper să n-apuc.

.j

13 mar. 2016

Înapoi la problemă

Mă uit la toată dezbaterea asta despre educație. Se publică mult. Se scrie mai bine sau mai rău, mai cu miez sau mai fără, mai la obiect sau mai pe de lături. Se arată cu degetul sau se propun soluții miraculoase. Nu prea se discută tematizat, deși ar fi cazul. De obicei ne istovim învîrtindu-ne în jurul cozii memorării mecanice și a spiritului critic, care mie mi se pare non-tema absolută. Sînt chestiuni administrative, simple și importante, pe care le trecem cu vederea. Guvernul a făcut un pas bun înainte, către o finanțare care să urmeze cu adevărat elevul. O lege care desființează inspectoratele zace undeva între cameră și senat.

Nu vreau să fac judecăți antipatice, încerc să iau piața de opinii așa cum e, că alta mai bună nu știu să scot peste noapte. Încerc să le fac tuturor credit de bune intenții. Da, și domnului Vlaston, cînd crede că informatica e soluția, și mie, cînd cred că ideea asta e profund nocivă. N-o să ajungem să stăm vreodată la masă și să încercăm să vedem cum stau lucrurile de fapt, deși mi-aș dori. Mai fac și eu haz de necaz, ca să nu-mi pierd buna dispoziție și să nu devin un bătrînel acru.

Problema e că undeva, acolo sus, diverse comisii fac programe din cuțite și pahară. Nu e nimic rău în asta, de-aia au fost puse acolo, să facă programe. Dar mă uit că programele astea se cam bat cap în cap cînd vine vorba să propună un profil al absolventului de primară, al absolventului de gimnaziu și al celui de liceu. Aceste profiluri sînt definite prin ceea ce ar trebui să știe copiii la vîrstele respective. Comisia domnului Vlaston umple programa cu informatică și expediază cultura la opționale. Comisia lui Vasile întemeiază programa pe științele omului, care ar consta din educație sexuală, prim ajutor, educație cetățenească. Spre norocul vostru, comisia lui Oproiu bea bere la Ionică și n-are niciun chef de reformat programe, că ați vedea voi.

În situația asta, am cîteva mari întrebări. Dacă elevii la diverse vîrste au profiluri atît de diferite, dacă soluțiile sînt atît de diferite, nu cumva comisiile rezolvă probleme diferite? N-ar trebui să rezolve aceeași problemă? Sînt informatica și primul ajutor soluții pentru analfabetismul funcțional sau pentru decalajul dintre urban și rural?

Și m-aș mai întreba cum te simți tu, membru de comisie, cînd stai în birou, te citești pe contributors, constați mulțumit cîtă dreptate ai și decizi din pix ce o să învețe 200.000 de copiii pe an fără să-ți prea pese cum s-ar face asta? Mie mi se sparie gîndul.

.j

12 mar. 2016

Nu am glumit cînd am spus despre copiii noștri că sînt niște săraci promițători

Unui foarte bun prieten i-a plăcut tare expresia mea, săraci promițători, folosită aici. Sincer, și mie. Dacă nu mă încuraja, poate nu aș fi fost atent. Dar a fost, și, prin urmare, îi sînt dator cu niște detalii. Așa ne naștem, în curul gol, incapabili să ne plătim mîncarea și pempărșii. E o cale lungă și anevoioasă pînă să dobîndim toate libertățile, printre care și cea economică. Nu sufăr de economism, Doamne feri, mi se pare că sînt suficienți domni al căror unic neuron e prăbușit sub povara lui Ayn Rand, meditînd la o sărbătoare ca ultimă expresie a unei oportunități de afacere horticolă. Nu am nimic de adăugat aici.

Sîntem moșiți în diversele faze ale vieții de oamenii din jurul nostru. În mare măsură de părinți, mai apoi de educatori și de prieteni și, în ultimă instanță, de toți cei pe care-i întîlnim. Sau pe care îi citim, dacă am apucat la acest privilegiu. Dacă nu v-ați luat cu programarea și ați fost atenți la lecția de română, probabil ați observat că se vorbește frecvent despre a investi personal în dragoste sau în prietenie, dar niciodată nu se pomenește despre a subvenționa așa ceva.

Pînă la urmă, economic vorbind, sîntem o povară. Toți vor să scape de grija noastră. În primul rînd părinții, pentru că știu că mor și nu ne pot da de mîncare la nesfîrșit. Vor să ne vadă pe picioarele noastre. La fel și prietenii și toți ceilalți semeni. Pe englezește se zice peer și era de dedicat unei relații aristocratice, privilegiate. Despre asta e vorba, o relație privilegiată cu semenii care participă la un fenomen unic numit umanitate. A-ți cîștiga pîinea singur e o formă de consacrare. Ai demonstrat că ai plecat singur în junglă și te-ai întors cu lupul mort. Paradoxală, aș zice, singurătatea care te integrează, dar se pare că asta e societatea.

E un motiv pentru care sînt un fervent susținător al învățămîntului public și al unui nucleu de programă obligatoriu. Nu e în chestiune statul sau forma de proprietate. Nu cred că public înseamnă să excluzi inițiativa privată, așa cum nu cred că proprietatea exclude inițiativa publică. Doar că sîntem cu toții datori cu o integrare socială în care merită să investim. Și, cel puțin, pînă la 16 ani, nu avem cum să aflăm în ce investim, așa că e bine să investim în toți. Finanțarea trebuie său rmeze elevul, fie numele ei voucher. Deși mi se pare oribilă perspectiva libertariană care astăzi arată cu degetul învățămîmtul public născut în epoca indusstrială. Mie mi se pare un demers legitim și privat, un acord comunitar superb asupra faptului că babilonia, în sens biblic, trebuie să înceteze și că merită să poți sta de vorbă cu patronul sau cu angajatul tău.

.j

Sărăcia e despre libertatea economică, nu despre lupta de clasă și dreptul de a avea televizor.

Motto: „Banii pot fi redistribuiți, pentru că sînt ai statului. Dar libertatea nu, pentru că e a individului” - citat din mine însumi

Mi se pare firesc ca stînga să fie preocupată de sărăcie și, prin urmare, să fie într-o perpetuă căutare a unei definiții a sărăciei. Nu că le-aș datora ceva, dar în lipsa unei ipoteze proprii asupra fenomenului, discuția ar deveni imposibilă, oricît de binevoitoare ar fi părțile. Ca cetățean cu apetit politic, mi-o datorez mie, pentru motivul simplu că s-ar putea să fi existat, să existe sau să se nască o stîngă plauzibilă, cu care să se poată sta la masă.

Axioma fundamentală e că o afacere se termină atunci cînd se termină banii. Dacă ai destui bani, poți fabrica într-o veselie brînză sau avioane cu motor, pe care le depozitezi în fundul curții. Dar dacă banii se termină, și de obicei se termină, reluarea ciclului de producție trebuie finanțată cumva. Și aici intervine una dintre cele mai mișto idei pe care le-a avut omenirea vreodată: să mai vinzi din avioanele din fundul curții. Cînd s-au prins de chestia asta, oamenii au inventat imediat capitalismul, și asta s-a întîmplat mult mai devreme decît ne închipuim îndeobște, marcați de manualele comuniste.

În mare, o afacere trece prin două puncte importante. Primul e să facă bani lichizi, cash sau peșin. Dacă din vînzarea brînzei la oraș nu-ți ajunge nici pentru drumul dus-întors, nu faci bani. Dacă, după achitarea cheltuielilor obligatorii de călătorie, aduci acasă o sută, se cheamă că faci bani. E posibil ca acasă să te aștepte Vasile, care îți amintește că peste două săptămîni trebuie să îi dai o datorie. Poate poți negocia cu el sau poate nu, dar, pe termen scurt, decizia despre cum să cheltui suta îți aparține. Poți să achiți datorii sau să-ți cumperi mașina-de-făcut-brînză-mai-repede-și-mai-bine. Sau pur și simplu poți s-o bei. Ăsta e primul grad de libertate și, sub el, nu e decît sărăcie lucie, sau zero grade de libertate.

Al doilea moment e cînd reușești să plătești tot. E un moment fast, dincolo de care urmează profitul. Ești tanda pe manda sau la break even point. Sub el e în continuare sărăcia, de data asta sărăcia simplă. Dincolo de el e bunăstarea, sau al doilea grad de libertate.

E bine să se observe că bani sînt destui pe lumea asta și, în chip ciudat, cei care îi dețin nici nu dorm cu ei sub pernă, nici nu-i dau altor bogați. Ci caută săraci promițători în care să investească. Săracii promițători contemporani poartă diverse nume, cum ar fi învățămînt public sau stat-up-uri.

Lipsa de libertate economică e la fel de naturală ca lipsa de libertate lingvistică la un analfabet funcțional. Poate că banii pot fi redistribuiți, dar libertatea nu. Libertatea, în diversele ei grade, aparține individului care a luptat pentru ea și și-a cîștigat-o. Sub nicio formă libertatea nu trebuie cedată statului spre administrare, așa cum se întîmplă cînd investiția e înlocuită abil cu subvenția și salariu minim. A încerca să redistribui libertatea sub formă de subvenție e o tentativă josnică de a expropria un drept fundamental. Libertatea e o minune complicată, iar statul trebuie să se ocupe doar de lucruri simple.

.j

ps.Nu sînt economist, sînt doar un inginer atent la mediul de afaceri care-l înconjoară și în care trăiește, așa că vă zic ce știu eu. Aștept cu interes puncte de vedere de la cei cu lecturi și, mai ales, experiențe suplimentare.

10 mar. 2016

Dialog socratic între un adept al Adevăratului Spirit Critic, pedagogul Neagoe, și elevul său, Teodosie

(public, lume bună și elită, poporeni, feisbuchiști, d-ăștia)

- Dragul meu, ai auzit tu de memorarea mecanică? Dar de spirit critic? Știi diferența dintre ele?
- Nț.
- Foarte bine. A ști că nu știi e cel mai bun început pe calea regală a cunoașterii. De obicei e și un bun sfîrșit, dar asta e lecția pentru avansați, și o s-o abordăm după ce pici bacul.
- ... (Teodosie e cu ochii în lacrimi, aflînd că nu e totul pierdut pentru el)
- Îți place ora de geografie?
- Nu!
- De ce?
- Că vaca de geogra mi-a dat 4 că n-am știut care e capitala Nilului. Sau ce suprafață are Polul Nord? Ceva, gen.
- Iată o biată victimă a terorii memoratului mecanic! - zice Neagoe către public.
(publicul aplaudă, Teodosie abea își trage mucii, dar prinde ideea din zbor)
- Dacă n-am memorat mecanic, înseamnă că am spirit critic?
- Exact!

Publicul e în extaz, Teodosie își șterge mucii, convoacă o conferință de presă și anunță că s-a decis să publice pe contributors, alături de domnul Vlaston, și să se lanseze în politică, probabil candidînd la primăria capitalei. Neagoe se adresează publicului, lumii, pe toate canalele mediatice:
- Vedeți ce simplu e? Asta înseamnă adevărata educație, totul e să găsești persoana potrivită care să-ți explice cum se face, în spiritul spiritului critic.

.j