27 feb. 2016

Lupta de clasă ca eșec major al educației comuniste. Și post

Sînt multe motive pentru care educația comunistă era proastă. Mai exact, toate. După părerea mea, cei care susțin că merită să ne uităm după niște detalii, falsifică temelia epistemei care zice că oricîte exemple pozitive ai da, nu validezi ipoteza. S-a supraviețuit individual învățămîntului așa cum s-a supraviețuit individual închisorii. Dar asta nu validează educația comunistă ca sistem așa cum nu validează nici sistemul penitenciar ca formă de organizare socială.
Eșecul major al învățămîntului comunist constă în faptul că și-a ratat însuși scopul. Scopul explicit a fost să restituie prestigiul muncii, chipurile alienat prin exploatarea capitalistă a omului de către om, prin intermediul unui model de succes al omului muncii înlesnit și fericit. Din păcate a rezultat nu doar un proletariat pauper, ci și deloc fericit, pentru că după exterminarea bogaților, lupta de clasă devenise fără obiect și proletarul nu mai avea de ales decît să se urască pe sine. Sau pe vecin, în funcție de disponibilități. Nu era mare lucru, mai ales după ce terminai o școală profesională în care bucuria muncii era cultivată atent cu tuns obligatoriu, palme după ceafă și șuturi în cur. Diferența esențială nu a fost că proletarul era mai sărac, ci că era mai resentimentar.
Desigur, nevoia internă de cadre și nevoia externă de prestigiu internațional a condus la un învățămînt mediu și superior menit să fabrice elite. Ca membru al elitei nemuncitoare nu aveai decît două opțiuni. Să te lași exilat într-un turn de fildeș în care să-ți consumi inutilitatea sub formă de evazionism ca să nu te detești ca proletarii, sau să te lași cumpărat ca să-i fraierești și să-i poți detesta în voie. Aici lucrurile sînt și mai dramatice pentru că nu există în toată istoria comunistă un sigur exemplu de intelectual autentic cu carieră politică de succes în sistem. Ideea dispariției diferenței dintre munca fizică și cea intelectuală, deși părea atractivă, s-a dovedit un fals. Și uite așa entuziasmul muncii a produs doar ipocriți care de fapt fugeau de muncă pentru că o detestau sincer.
După revoluțiune nu s-a schimbat nimic pentru că nu aveam cum. Oarecum surprinzător, stînga modernă reciclează harnic cuvîntul clasă sub pretextul sărăciei, dar nu e deloc surprinzător că, în lipsa claselor, iese o varză. Într-adevăr surprinzător e că o parte din dreapta modernă ia cam același lucru, îl ambalează în staniolul pieței muncii și al noilor tehnologii și îl vinde sub forma obligației de a învăța programare de mici. Dar ambele poziții susțin, mai mult sau mai puțin explicit, ideea că munca, dintr-o nevoie economică personală sau de inserție socială, ambele naturale, a devenit mai întîi un drept și mai apoi o obligație de a lupta împotriva pieții, sub supravegherea atentă a statului. De fapt ambele luptă energic împotriva pieței. Din prima perspectivă lupți împotriva pieții sustrăgîndu-te sub forma salariului minim și a indemnizației de șomaj, cealaltă îți omoară dreptul la alegere și la vocație lipsindu-te de instrumentele cu care să le construiești și băgîndu-ți în cap programare de mic.
Ambele cultivă aceeași formă post-modernă de proletariat resentimentar, lipsit de substanță umană, de cultură, de etică și de opțiuni. Munca este obligația de a avea dreptul de a nu alege.
.j

23 feb. 2016

Critica programării pure

Motto: „Să facem dintr-o nație de analfabeți o nație de programatori!” - din folclorul proletcultismului electronic 

O problemă tulburătoare bîntuie mințile luminate ale națiunii: ce-i spunem angajatorului? Dar nu vă pierdeți firea, mințile astea luminate au găsit și răspunsul: C++. Faptul că bietul om ar avea nevoie de o educatoare și că ar putea fi interesat dacă îți place să citești povești devine cu totul secundar. Îi spui că ai învățat programare orientată pe obiect încă din grădiniță și i-ai luat maul.

Chestiunea învățămîntului vocațional e una foarte serioasă și merită toată atenția. Ați observat ce frumos e cuvîntul ăsta, vocație? E despre o căutare de ani de zile, în care dai peste tot felul de lucruri interesante, fiecare cu povestea lui, dar într-o zi hotărăști că o să te ocupi serios doar de unul. Dacă ești prost sau ai făcut o școală proastă, o să le numești pe toate celelalte nefolositoare. Pentru că, spre deosebire de mințile luminate pomenite mai sus, eu cred că există o școală proastă și una bună. O școală proastă e aia care te scutește de tevatură, numește căutarea pierdere de timp, clasifică lucrurile în folositoare și nefolositoare și are grijă să-ți bage chestiile astea în cap de mic.

O școală bună îți spune că, chiar dacă n-o să te faci niciodată biolog, merită să afli că frunzulița aia are un nume poetic pentru că naturalistul care a descoperit-o era îndrăgostit. Că, după ce afli asta, privești lumea altfel. Că, chiar dacă n-o să te faci scriitor, merită să afli că există oameni care scriu povești frumoase, că e mare lucru să poți să spui bine o poveste și că nu e deloc ușor. Că aventura asta a căutării te constituie, că asta este povestea ta, pe care trebuie să o poți spune la 16 ani, cînd trebuie să decizi încotro. S-o spui fetelor, prietenilor sau unui angajator serios. Da, în trei limbi moderne și una clasică.

Ce-i drept, se pomenește pe acolo și de limbi străine. Aparent ar fi folositoare ca să cumperi pîine și să vorbești excel cînd ești trimis în delegație în străinătate. Cultura și istoria oamenilor care o vorbesc e la opționale. Nu, limbile astea și istoria și poveștile lor te ajută să-ți spui povestea bine. Să-l convingi pe cel din fața ta că are de-a face cu un ins cu substanță și contur, cu discurs bun. Că ești capabil să-ți pui întrebări și să rezolvi probleme, un om cu care ar bea și o bere. Și atunci să vezi cum o să-ți cumpere ăsta laptop și o să te lase în pace cîteva săptămîni, că știe că o să dovedești excelul. 

Dintr-o nație de analfabeți care învață C++ iese doar o nație de programatori analfabeți.

.j

ps.O bună parte dintre mințile luminate, care practică barbaria asta de proletcultism electronic, îi învață pe copii că limbajele de programare ne ajută să comunicăm cu calculatorul. Cu calculatorul poți comunica și cu o șurubelniță, deși e mai comod cu mausul. Limbajele de programare sînt ca să comunice programatorii între ei. Dar asta se învață la istorie și la d-astea opționale.