O știre foarte simpatică a făcut furori pe rețele. Știrea, care poate fi citită de exemplu aici, povestește despre un antreprenor care făcuse o investiție considerabilă și care nu-și găsea forță de muncă. Hazul a fost că primarul se ruga de oameni să se ducă la ăsta să lucre și oamenii, aparent fără surse mai bune de venit, l-au refuzat.
Deliciul adevărat a început cu comentariile ideologice. Toată lumea pare a ști ce era în capul oamenilor ălora. Dreapta capitalistă pare a crede că oamenii erau niște putori irecuperabile în timp ce stînga socialistă agită de zor steagul luptei de clasă contra exploatatorului nemilos.
După părerea mea lucrurile sînt puțin mai simple. Investitorul nostru, foarte ocupat cu piața de desfacere și cu prețurile, a uitat costurile, adică a uitat că mai joacă și în piața de resurse. Ce-o fi pus el acolo la costuri cu forța de muncă, nu știm. Și nici de ce. Poate să fi uitat că oamenii mai primesc ajutoare de stat, poate a uitat că există muncă la negru și că poți face 50 de lei pe zi tăind cîteva ore lemnele vecinei, poate a uitat că transportul costă timp și bani sau poate pur și simplu a uitat să întrebe oamenii din zonă cam pentru ce sumă s-ar scula ei de dimineață, că asta mai e și chestie de cultură a locului.
Nu, nu se face așa. Dacă piață e aia cu cerere și ofertă, te interesezi cum e cu cererea și oferta. Dacă există piață neagră, nu trebuie să o aprobi, dar ești obligat s-o știi. Dacă există subvenții și salariu minim, n-ai decît să înjuri cu fața-n pernă, dar n-ai cum să le ignori, în fond sînt date, aici și acum, adică exact cînd vrei tu să pornești afacerea. Iar subvențiile și salariul minim sînt printre cele mai predictibile date din tablou.
Așadar, un investitor idiot, care nu și-a făcut bine socotelile. Piața rămîne piață, viața rămîne viață, noi să fim sănătoși și să ne dea Dumnezeu putere să complicăm lucruri simple, că tare ne pricepem.
Notă tîrzie: amărîtul ăla a pierdut din banii lui, poate și din niște bani europeni. Statul român comite eroarea asta zilnic și la scară națională. Pe banii noștri.
.j
22 nov. 2014
Etica protestantă, etica fumatului și etica înjurăturii sau despre un cerc virtuos
Citesc Etica protestantă a lui Max Weber, foarte bine pentru cei care știți deja, și mai bine pentru cei care nu știți, că aflați acuma. E fabuloasă, poate chiar cea mai mișto carte pe care am citit-o în viața mea, dar mai vorbim peste cîteva luni, după ce-mi mai trece și o metabolizez cum trebuie. Am suferit deja consecințe în planul praxisului social, nu mai dau țigări! Pe unde circul eu e obiceiul să se ceară țigări, măcar la două zile mi se întîmplă. Nu, gata, nu mai am țigări de dat.
Dacă ești fumător știi că regula de bază e să fumezi țigările tale, nu țigările noastre. Sigur, mai înțelegi foarte bine și alte lucruri, precum solidaritatea de viciu sau compasiunea pentru cei care eventual n-au la un moment dat. E o mică dezbatere, deloc simplă. Dar de multe ori se întîmplă să nu uiți că peste o oră două îți trebuie și dacă n-ai de unde face rost nici de țigări nici de bani ai putea ajunge într-o situație foarte proastă, poate mai proastă decît să dormi o noapte în frig, pe o bancă în parc.
Ceea ce e mai curios e că atunci cînd refuzi o cerere de țigare pe motiv de n-am de dat te trezești de cele mai multe ori măcar cu o privire, dacă nu și cu cîteva vorbe pline de reproș, de pe poziții etice aparent superioare. Cumva s-ar da de înțeles că tu ai un pachet nu pentru că l-ai muncit ci pentru că divinitatea nu s-a ostenit să-l desfacă și să împartă cîte una-două la toată lumea. Așa am pățit azi de dimineață cu unul care mi-a zis un mulțumesc apăsat și m-a străpuns cu o privire de parcă tocmai îi furasem din casă. După care a scos un leu și și-a luat o cafea. Ei bine în clipa aia m-am hotărît că data viitoare îl gratulez pe preopinent fie cu ceva de mamă, fie cu ceva creștinesc, așa, de sărbători. Și aici sensul dezbaterii mele interioare a luat o cale cu totul neașteptată.
Pe de o parte cred că a ști să înjuri bogat face parte dintr-un ambitus cultural legitim, pe de altă parte nu sînt foarte amator de violențe de limbaj, dar nici nu mă feresc cu tot dinadinsul. Nu mi-am ferit nici copilul de experiențe lingvistice mai exotice, dar am anumite sensibilități la înjurăturile bisericești. Am avut la un moment dat o discuție cu un amic sofisticat, coleg de generație, nepot de teolog și fiu de poetă, bucureștean cu studii de limbi clasice, azi popă în Germania. Nu ne-am împrietenit, deși am hălăduit o vară prin lunca Romanilor, rîul care curge pe sub zidurile mănăstirii Hurezi, și ajunsesem de ne povesteam mici intimități spirituale. Aveam împreună doar duhovnici foarte mișto. Și zice el cum îl întreabă într-o zi al lui dacă înjură, la care el răspunde evaziv: ei, mai dau și eu Răului, părinte. Vai, fiule - zice duhovnicul - e mare păcat să înjuri de cele sfinte, mai bine-l bagi în pizda mă-sii!
Am învățat multe înjurături, cele mai multe în armată. Dar astăzi în top este una de care am aflat foarte tîrziu, pe dealuri, la oi, de la ciobani. Acolo e poate cea mai frecventă, mie acum mi se pare cea mai expresivă: futu-ți rînduiala mă-tii! Doamne, ce profunzimi metafizice, să abuzezi sexual de însăși ideea ordinii sociale pe care omul o dobîndește din cea mai fragedă pruncie!
Aici cred că bate și Weber, aici mi se pare că se încheie cercul meu virtuos, în toată splendoarea lui. Prin urmare pot încheia liniștit cu un călduros futu-vă rînduiala mamelor voastre! Se știu ei care, dacă nu, întrebați la comentarii.
.j
Dacă ești fumător știi că regula de bază e să fumezi țigările tale, nu țigările noastre. Sigur, mai înțelegi foarte bine și alte lucruri, precum solidaritatea de viciu sau compasiunea pentru cei care eventual n-au la un moment dat. E o mică dezbatere, deloc simplă. Dar de multe ori se întîmplă să nu uiți că peste o oră două îți trebuie și dacă n-ai de unde face rost nici de țigări nici de bani ai putea ajunge într-o situație foarte proastă, poate mai proastă decît să dormi o noapte în frig, pe o bancă în parc.
Ceea ce e mai curios e că atunci cînd refuzi o cerere de țigare pe motiv de n-am de dat te trezești de cele mai multe ori măcar cu o privire, dacă nu și cu cîteva vorbe pline de reproș, de pe poziții etice aparent superioare. Cumva s-ar da de înțeles că tu ai un pachet nu pentru că l-ai muncit ci pentru că divinitatea nu s-a ostenit să-l desfacă și să împartă cîte una-două la toată lumea. Așa am pățit azi de dimineață cu unul care mi-a zis un mulțumesc apăsat și m-a străpuns cu o privire de parcă tocmai îi furasem din casă. După care a scos un leu și și-a luat o cafea. Ei bine în clipa aia m-am hotărît că data viitoare îl gratulez pe preopinent fie cu ceva de mamă, fie cu ceva creștinesc, așa, de sărbători. Și aici sensul dezbaterii mele interioare a luat o cale cu totul neașteptată.
Pe de o parte cred că a ști să înjuri bogat face parte dintr-un ambitus cultural legitim, pe de altă parte nu sînt foarte amator de violențe de limbaj, dar nici nu mă feresc cu tot dinadinsul. Nu mi-am ferit nici copilul de experiențe lingvistice mai exotice, dar am anumite sensibilități la înjurăturile bisericești. Am avut la un moment dat o discuție cu un amic sofisticat, coleg de generație, nepot de teolog și fiu de poetă, bucureștean cu studii de limbi clasice, azi popă în Germania. Nu ne-am împrietenit, deși am hălăduit o vară prin lunca Romanilor, rîul care curge pe sub zidurile mănăstirii Hurezi, și ajunsesem de ne povesteam mici intimități spirituale. Aveam împreună doar duhovnici foarte mișto. Și zice el cum îl întreabă într-o zi al lui dacă înjură, la care el răspunde evaziv: ei, mai dau și eu Răului, părinte. Vai, fiule - zice duhovnicul - e mare păcat să înjuri de cele sfinte, mai bine-l bagi în pizda mă-sii!
Am învățat multe înjurături, cele mai multe în armată. Dar astăzi în top este una de care am aflat foarte tîrziu, pe dealuri, la oi, de la ciobani. Acolo e poate cea mai frecventă, mie acum mi se pare cea mai expresivă: futu-ți rînduiala mă-tii! Doamne, ce profunzimi metafizice, să abuzezi sexual de însăși ideea ordinii sociale pe care omul o dobîndește din cea mai fragedă pruncie!
Aici cred că bate și Weber, aici mi se pare că se încheie cercul meu virtuos, în toată splendoarea lui. Prin urmare pot încheia liniștit cu un călduros futu-vă rînduiala mamelor voastre! Se știu ei care, dacă nu, întrebați la comentarii.
.j
20 nov. 2014
De la emoție și entuziasm la consolidarea interesului economic și a expresiei sale politice
Motto: „Emoția trece, interesele rămîn”
Ăsta cred că e drumul pe care-l are de parcurs forța politică victorioasă în aceste alegeri. Și cuvîntul cheie este, zic eu, este descentralizarea, de fapt refacerea drumului firesc al deciziei de la individ și comunitatea mică spre centru, ceea ce presupune un efort lung și anevoios.
Descentralizarea de jure e evanghelizată cel mai adesea sub numele de regionalizare. Regionalizarea nu am înțeles-o niciodată pentru că mi se pare o soluție în căutarea propriei probleme, situație în care soluția e sortită de obicei eșecului. Descentralizarea văzută ca delegare de către stat a unor puteri controlate de stat către instituții desemnate de stat și botezate descentralizate de stat este doar calea de a îngropa definitiv problema descentralizării. O descentralizare reală presupune renunțarea de către stat la unele decizii de interes local sau regional în beneficiul oricărei entități dispuse să și le asume.
Descentralizarea de facto ar putea surveni la inițiativa organizațiilor politice. O soluție ar putea fi noua propunere de lege a partidelor care să stimuleze crearea de organizații politice cu interese limitate. O altă soluție ar fi ca activiștii din organizațiile de bază ale partidelor existente să-și miște curul și între scrutinurile electorale și să stimuleze direct un dialog permanent asupra problemelor de interes imediat. Și lucru bine făcut întru rezolvarea lor.
Ușor de zis, greu de făcut, dar cred că merită efortul pentru că are un sprijin nesperat: uluitoarea mobilizare a electoratului la ultimele alegeri prezidențiale. Mi-e teamă că pe acest drum sîntem singuri, doar noi, cei 6 milioane și Președintele.
.j
Ăsta cred că e drumul pe care-l are de parcurs forța politică victorioasă în aceste alegeri. Și cuvîntul cheie este, zic eu, este descentralizarea, de fapt refacerea drumului firesc al deciziei de la individ și comunitatea mică spre centru, ceea ce presupune un efort lung și anevoios.
Descentralizarea de jure e evanghelizată cel mai adesea sub numele de regionalizare. Regionalizarea nu am înțeles-o niciodată pentru că mi se pare o soluție în căutarea propriei probleme, situație în care soluția e sortită de obicei eșecului. Descentralizarea văzută ca delegare de către stat a unor puteri controlate de stat către instituții desemnate de stat și botezate descentralizate de stat este doar calea de a îngropa definitiv problema descentralizării. O descentralizare reală presupune renunțarea de către stat la unele decizii de interes local sau regional în beneficiul oricărei entități dispuse să și le asume.
Descentralizarea de facto ar putea surveni la inițiativa organizațiilor politice. O soluție ar putea fi noua propunere de lege a partidelor care să stimuleze crearea de organizații politice cu interese limitate. O altă soluție ar fi ca activiștii din organizațiile de bază ale partidelor existente să-și miște curul și între scrutinurile electorale și să stimuleze direct un dialog permanent asupra problemelor de interes imediat. Și lucru bine făcut întru rezolvarea lor.
Ușor de zis, greu de făcut, dar cred că merită efortul pentru că are un sprijin nesperat: uluitoarea mobilizare a electoratului la ultimele alegeri prezidențiale. Mi-e teamă că pe acest drum sîntem singuri, doar noi, cei 6 milioane și Președintele.
.j
Două limite morale care au condus la un vot pre-politic
S-a discutat mult despre motivele pentru care alegerile au fost pierdute, uneori și despre motivele pentru care au fost cîștigate. Unele concluzii au fost bune. Scriu aici despre felul în care am văzut eu lucrurile, în direct și la oră de vîrf.
Tinerii revoltați, după unii cruzi, după alții nesperat de maturi. În același timp hăbăuci și profunzi, serioși și rebeli, cum le stă bine la vîrsta lor. Foarte preocupați pînă în cele mai neașteptate detalii de balene, pătrunjel sau politică, nu toți, nu în aceeași măsură și nu în același timp. Lucruri cu care uneori sîntem de acord dar de cele mai multe ori nu. Doar instictele și apetitul de socializare sînt intacte. Știu la fel de bine ca și noi la vîrsta lor ce înseamnă prietenia și își respectă în cercul lor pasiunile. Sînt profund vexați și solidari cînd cei maturi uzează de forță pentru a le interzice ceva, fie balenele, pătrunjelul sau, incidental, politica. Și atunci se revoltă, singurul lucru pe care forța îl poate obține de la un tînăr e revolta.
Satul mai mult sau mai puțin tradițional. Foarte conservator și în același timp foarte tolerant. Poți să bei toată ziua sau poți să-ți bați nevasta sau vecinul, doar că sînt cîteva lucruri care se fac într-un singur fel. Nu poți să vii la biserică sau la dans îmbrăcat oricum. Nu poți să nu fii cuviincios cu bătrînii, așa cum nu poți să nu-i îngropi cum se cuvine. Sînt cîteva lucururi care se fac într-un singur fel și dacă te abați ești socialmente un paria.
Așa văd eu că s-au petrecut în esență lucrurile, sînt două categorii, aparent needucate după norma studiilor universitare, cărora le-au fost încălcate ultimele limite morale. Din acest punct de vedere aceste alegeri nu au pus în chestiune o opțiune politică ci au întemeiat condițiile în care politica devine posibilă. Sau, pentru sofisticați, tolerabilă.
.j
Tinerii revoltați, după unii cruzi, după alții nesperat de maturi. În același timp hăbăuci și profunzi, serioși și rebeli, cum le stă bine la vîrsta lor. Foarte preocupați pînă în cele mai neașteptate detalii de balene, pătrunjel sau politică, nu toți, nu în aceeași măsură și nu în același timp. Lucruri cu care uneori sîntem de acord dar de cele mai multe ori nu. Doar instictele și apetitul de socializare sînt intacte. Știu la fel de bine ca și noi la vîrsta lor ce înseamnă prietenia și își respectă în cercul lor pasiunile. Sînt profund vexați și solidari cînd cei maturi uzează de forță pentru a le interzice ceva, fie balenele, pătrunjelul sau, incidental, politica. Și atunci se revoltă, singurul lucru pe care forța îl poate obține de la un tînăr e revolta.
Satul mai mult sau mai puțin tradițional. Foarte conservator și în același timp foarte tolerant. Poți să bei toată ziua sau poți să-ți bați nevasta sau vecinul, doar că sînt cîteva lucruri care se fac într-un singur fel. Nu poți să vii la biserică sau la dans îmbrăcat oricum. Nu poți să nu fii cuviincios cu bătrînii, așa cum nu poți să nu-i îngropi cum se cuvine. Sînt cîteva lucururi care se fac într-un singur fel și dacă te abați ești socialmente un paria.
Așa văd eu că s-au petrecut în esență lucrurile, sînt două categorii, aparent needucate după norma studiilor universitare, cărora le-au fost încălcate ultimele limite morale. Din acest punct de vedere aceste alegeri nu au pus în chestiune o opțiune politică ci au întemeiat condițiile în care politica devine posibilă. Sau, pentru sofisticați, tolerabilă.
.j
Între partid și țară sau de ce trebuie distrusă Cartagina
Una dintre cele mai interesante teme electorale a fost dilema lui Victor Ponta, care ar fi avut de ales între a cîștiga președinția și a ceda șefia PSD unui fidel sau a desemna un candidat capabil în același timp să cîștige Cotroceniul și care să-i asigure condiția de leader de partid și de șef de guvern. Ipotetică sau nu, dilema conduce la o singură concluzie: nu e ușor să fii atotputernic chiar și în condițiile constituționale laxe ale României.
În oglindă problema rămîne și pentru Klaus Iohannis, ba chiar e mai bine conturată dată fiind situația lui care a fost excentrică față de PNL și va rămîne în continuare excentrică. Ar trebui să fie limpede pentru toți susținătorii lui: Iohannis nu a controlat PNL și nu-l va controla nici de-aici încolo. Ceea ce s-a întîmplat în PNL înaintea lui și a fuziunii nu-l privește iar ceea ce se va întîmpla după expatrierea lui la Cotroceni e eventual doar o iluzie pentru optimiști.
Entuziasmul va trece și Klaus Iohannis va rămîne cu un singur instrument politic: să reamintească și să legitimeze temele principale pentru care a fost ales. Conform constituției statului dar și conform datelor personale nu va putea influența major politica românească decît repetînd obstinat, asemenea bătrînului Cato: „Cartagina trebuie distrusă”. Iar nouă nu ne rămîne decît să-i fim alături.
.j
În oglindă problema rămîne și pentru Klaus Iohannis, ba chiar e mai bine conturată dată fiind situația lui care a fost excentrică față de PNL și va rămîne în continuare excentrică. Ar trebui să fie limpede pentru toți susținătorii lui: Iohannis nu a controlat PNL și nu-l va controla nici de-aici încolo. Ceea ce s-a întîmplat în PNL înaintea lui și a fuziunii nu-l privește iar ceea ce se va întîmpla după expatrierea lui la Cotroceni e eventual doar o iluzie pentru optimiști.
Entuziasmul va trece și Klaus Iohannis va rămîne cu un singur instrument politic: să reamintească și să legitimeze temele principale pentru care a fost ales. Conform constituției statului dar și conform datelor personale nu va putea influența major politica românească decît repetînd obstinat, asemenea bătrînului Cato: „Cartagina trebuie distrusă”. Iar nouă nu ne rămîne decît să-i fim alături.
.j
6 nov. 2014
Naționalizarea politicii și monopolul mediatic sau de ce și politica și televiziunile sînt proaste
Problema televiziunii e că dincolo de sticlă cineva face politică în locul tău. Nu doar dincolo de sticlă, ci departe, la București. Dacă nu-ți place poți schimba canalul, dar nu mai mult.
De fapt are mai puțină importanță dacă îți place sau nu, dacă o face bine sau rău sau dacă e sincer sau ipocrit, ci faptul că problemele tale sînt discutate în altă parte, acolo, departe, la centru, unde ajung imediat în atenția statului. Dacă te mușcă un cîine sau dacă ți se prăvale malul peste casă sau dacă n-ai apă caldă, toate astea vor fi discutate la televior și mai devreme sau mai tîrziu vor ajunge în atenția guvernului. Sau invers, vor fi discutate la guvern după care vor ajunge la televizor la știri. Iar guvernul va lua măsuri ca toate astea să nu se mai întîmple. E adevărat, mai e și mica dar atît de omeneasca înclinație spre scandalos și bîrfă, dar primează grija pentru nevoile tale, cetățene. Televiziunile și guvernul lucrează cot la cot să te scape de ele.
.j
De fapt are mai puțină importanță dacă îți place sau nu, dacă o face bine sau rău sau dacă e sincer sau ipocrit, ci faptul că problemele tale sînt discutate în altă parte, acolo, departe, la centru, unde ajung imediat în atenția statului. Dacă te mușcă un cîine sau dacă ți se prăvale malul peste casă sau dacă n-ai apă caldă, toate astea vor fi discutate la televior și mai devreme sau mai tîrziu vor ajunge în atenția guvernului. Sau invers, vor fi discutate la guvern după care vor ajunge la televizor la știri. Iar guvernul va lua măsuri ca toate astea să nu se mai întîmple. E adevărat, mai e și mica dar atît de omeneasca înclinație spre scandalos și bîrfă, dar primează grija pentru nevoile tale, cetățene. Televiziunile și guvernul lucrează cot la cot să te scape de ele.
Situația asta e îndrăgită și cultivată atent în egală măsură de guvern și de televiziuni. Fie că critică guvernul, fie că-l susțin, televiziunile se complac de fapt în același exercițiu de putere și de popularitate la care se dedau politicienii. Din asta trăiesc, cu asta se hrănesc, înmulțirea problemelor de care se ocupă e o mană cerească. De-aia toate gesturile tale mici sînt atent supravegheate de stat și de televiziuni. Pînă la urmă tuturor problemelor tale li se vor găsi soluții și, mai important, aceste soluții vor fi aplicate în mod uniform pe plan național, prin grija guvernului. E crucial ca soluțiile să fie uniforme la nivel național pentru că asta ferește țara de haos și pe cetățean de corvoada penibilă de a gîndi singur.
Consecința directă a acestei naționalizări a politicii, care merge mînă în mînă cu monopolul mediatic asupra tuturor problemelor din lume, este că inevitabil statul și televiziunile se vor ocupa fără discernămînt de o sumedenie de mici mizerii irelevante, vor pierde din vedere esențialul dimpreună cu orice instinct pentru el și uite așa vor ajunge încet dar iremediabil de-o mediocritate inimaginabilă, exact așa cum vedem astăzi la televizor.
Iar cînd micuța ta problemă e naționalizată de ea se vor ocupa în exclusivitate televiziunile și statul. Tu nu vei mai avea drept de decizie, dragă cetățene, decît eventual o dată la patru ani, cînd îți vei alege un reprezentant pe care îl cunoști foarte puțin și care te cunoaște la fel de puțin, cam tot atît cît te cunoști și cu comentatorii tv. Dacă ai noroc problema va intra în dezbaterea națională a guvernului și a televiziunilor. Vor avea păreri oameni care nu te cunosc și care n-au habar de la ce a pornit totul. Și mai ales, din clipa în care va fi stabilită soluția nu va mai interesa pe nimeni dacă chiar îți rezolvă problema sau nu.
Pentru că, fii atent, cetățene, statul la un moment dat va interzice tuturor cîinilor să muște oameni și malurilor să se prăvale peste case. Și atunci să nu dea Dumnezeu să mai pățești una ca asta, că nu va mai fi doar o neatenție de-a ta, ci vei fi vinovat în fața statului, precis vei fi făcut tu ceva rău, de pildă poate ai agresat cîinele, și te va lua poliția și vei da seamă, cetățene, de fapta ta. Poate chiar vei fi făcut de rîs la televizor!
Probabil știi că dacă lași pe cineva să-ți ia grijile de fapt îți ia libertatea.
Să fie limpede, nocivitatea naționalizării politicii, a expansiunii continue a monopolului politic și mediatic centralizat, nu înseamnă că nu există politică națională și că temele ei centrale cum sînt securitatea națională, ordinea publică sau justiția sînt abolite. Aceasta nu e o pledoarie anti-vot sau anti-sistem, ci una pentru un stat minimal dar puternic, pentru cultivarea responsabilității individuale și a micii comunități.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)