Sigur că am ajuns înspăimîntat la București, sigur că m-am rătăcit puțin, sigur că am călătorit clandestin noaptea tîrziu cu autobuzul, sigur că am ratat hotelul la care aveam rezervare și sigur că am ajuns dezorientat în aeroport, cu un șofer explicîndu-mi nu foarte prietenos cum va trebui să iau un autobuz înapoi spre București.
Cert este că la un moment dat am ajuns într-un pat, mi-am supt degetul preț de cîteva minute și am tras concluzia că singura soluție pentru toate problemele mele curente ar fi să pierd avionul, după care am adormit liniștit.
A doua zi la 5 dimineața ființa antipatică de la recepție a început să-mi bată în ușă ca nebuna, exact așa cum îi cerusem. Hotelul era lîngă pasarelă, așa că am ajuns repede pe jos. Recomandările agenției, scrise și în foaia aia de parcurs, sînt să fii acolo cu două ore mai deveme. După ce stai la două cozi greșite înțelegi și de ce. La Otopeni cafeaua de un leu costă șapte lei, am băut două. La a doua începusem să mă uit atent după băieții de la DNA, pe teme de spălare de bani.
Cu chiu cu vai am ajuns la îmbarcare. Am examinat critic avionul, am constatat că avea aripi și motoare, și am decis să mă urc. Înăuntru erau două stewardese, una mai urîtă decît cealaltă. Cea mai puțin urîtă avea o față oarecum drăglașă, dar cealaltă arăta ca un comisar sovietic. Rușine, linii aeriene de doi bani! mi-am zis, o să vă reclam! Curajos și hotărît să merg totuși pînă la capăt, m-am așezat.
Am observat că explicațiile cu utilizarea echipamentului de salvare devin tot mai detaliate. M-aștept dintr-o clipă într-alta ca înainte de plecare să facem și cîteva exerciții de evacuare. Am avut sandviciuri calde. Am fost probabil singurul din avion care a luat. Nici astăzi nu știu cum de-au aflat ăilalți că te poți frige cu brînza topită. La un moment dat, ca la un semn, toți sar și-și scot laptoapele. Am crezut că e obligatoriu. M-am interesat, nu era. Din neatenție nu mi-am pus cafea pe pantalonii proaspăt spălați, așa cum fac de obicei înaintea întîlnirilor importante.
Schiphol e destul de mare, au inclusiv indicatoare de timp pînă la poarta la care vrei să mergi. Mi-a evocat oarecum o excursie pe crestele Carpaților: vîrful Moldoveanu, 2 ore, iarna 6 ore. La avion ne-a dus cu autobuzul. Olandezul a cam rătăcit-o, nu prea le au nici olandejii ăștia. Mă urc într-o țîră de avion, un fel de cursă locală, vai de mama lui. Înăuntru, un bărbat. Hait, zic, ăștia nici măcar n-au stewardese. Doamne, Jemanfu, în ce te-ai băgat! Ba aveau. Apare o roșcată cu ochi albaștri, exact atît de puțin mai puțin foarte frumoasă cît să fii sigur că are niște picioare beton. Cum să nu-ți dorești să supraviețuiești în asemenea condiții? Cum să nu vrei să aprofundezi în cele mai mici detalii toată coregrafia aia a utilizării echipamentului de salvare? Trebuie să recunosc că în clipa aceea perspectiva mea asupra catastrofelor aeriene s-a schimbat definitiv.
Remarcasem încă din autobuz o ființă de sex suedez, singura femeie foarte frumoasă din grup, dar ce zic frumoasă, era o splendoare. Cum îmi căutam eu așa locul, unde credeți că era? Lîngă suedeză. Citea ceva de Jojo Și-nu-mi-știu-cum. O intelectuală, îmi zic, joc pe teren propriu. După ce decolăm scot din bagaj cărămida lui Cabrera Infante și o așez pe scaun cu un gest elegant, nici prea ostentativ dar nici de nebăgat în seamă. Suedeza, nimic. Noroc că la un moment dat iese și începe un mic joc de relaxare a picioarelor. Îi zic că lectura excesivă poate dăuna. Îmi povestește că vine din LA, după o excursie în America de Nord. I-am înjurat în gînd pe ăia de la firmă, că știam că au program de seară cu mine, și ne-am despărțit amiabil.
Am aterizat într-o pădure. Aeroportul Goteborg e într-o pădure, n-am mai văzut așa ceva în viața mea!
.j
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu