Despre imoralitatea ideii unui stat moral. Din ciclul statul trebuie să se ocupe de lucruri simple.

Motto: „Veți cunoaște binele și veți alege răul” 
(citat aproximativ dintr-o carte mișto pe care o știu io)

Toate activitățile statului sînt monopoluri, asta e natura lui. Cînd judecata morala e cedată statului atunci ea devine monopol de stat. Lăsați-o pe-aia cu descentralizatele, însăși ideea de subsidiaritate, dacă încape pe mîna statului, e compromisă. Cînd ceva e monopol de stat atunci în acea zonă inițiativa privată e interzisă iar  măsura în care statul poate face lucruri rele e cel puțin la fel de mare ca cea în care poate face lucruri bune.

Dacă statul își asumă rolul de a judeca o organizație, politică sau nu, după calitatea membrilor, adică după alte criterii decît legalitatea simplă a acordului de asociere, atunci statul se bagă în chestiuni morale și nu trebuie lăsat cu niciun preț. Reflecția morală e tot ce știu mai profund, mai important, mai dificil și mai frumos. Cînd o societate externalizează morala publică într-un set de reguli administrative atunci această reflecție e moartă iar societatea aia va muri și ea, încet dar sigur, lipsită tocmai de vîna morală.

Cam asta e, vroiam s-o mai lungesc dar n-a fost să fie. Ca să nu ziceți c-ați dat click degeaba vă pun film. Nu-l subestimați, e o fabulă destul de mișto despre cum să te bagi în rahat mînat de intenții bune. De la minutul 3:30, vă rog.


.j

Note de călătorie (III) - aș vrea să am 250 de Saab Gripen

M-am despărțit de Suedeză și mi-am găsit cu remarcabilă ușurință numele pe o hîrtie purtată de un taximetrist cu aparențe arabe. Simpatic, omul, am sporovăit tot drumul. Mi-a zis că are un prieten român, inginer constructor, care nu și-a găsit locul și a trebuit să se întoarcă, nu știa alte amănunte.

Am ajuns la ora mesei. Ăl Mare îmi comandase pește pentru că lista cu meniul ajunsese la mine după ce plecasem. Aveam să aflu a doua zi că cea mai importantă activitate se petrece dimineața cînd ajungi la serviciu și trebuie să bifezi o listă cu ce mănînci la prînz. Uite de-aia mă dau eu în vînt după Europa, că viața începe cu întrebarea, foarte serioasă și plăcută, dacă la masă iei carne sau pește. Sau pătrunjel, mă rog. Nu, n-aveau pileală, Suedia nu e totuși Franța.

P e administrator IT, un puști mișto și fumător. Gazda ne suprinde pe amîndoi afară și ne interpelează. P răspunde „We are making this planet a better world”.

Seara mergem la cîrciumă, suedezul zice că la cea mai bună din oraș. Îl cred, mîncarea și beutura puteau fi într-adevăr mai rele. La o trecere de pietoni vedem un camion cu remorcă plin cu bușteni. Ceilalți doi vorbesc în suedeză, arătînd camionul. Întreb la plezneală: să nu-mi ziceți că-s de furat. Se întorc calmi spre mine și zic ba da. Ne plimbăm prin centru, pe malul rîului. Un cot frumos, cu cîrciumi pe margine, loc de scăldat și multă verdeață. Suedezul povestește cum acolo, acum zece ani, era o baltă împuțită. Ca să vezi, și eu care crezusem că Suedia s-a născut frumoasă și curată.

Gazda foarte simpatică, am avut destul timp, ne-am întins la vorbă. Ba despre copii, ba despre politică. Am întrebat-o dacă-i place politica suedeză. Mi-a zis sec: nu. Ajungem la ruși și la raiduri aeriene. Și uite așa aflu cu mirare că undeva, în colțul oricărui suflet de suedez drăguț și calm se ascunde frica. Pe drumul spre aeroport Ăl Mare povestește că pentru ei e o problemă foarte serioasă, în 20 de minute rușii pot fi deasupra Stockholmului. De-aia Suedia e ticsită cu avioane, piste și adăposturi. A zis că au 250 de avioane.

M-am uitat pe net, n-au 250 de avioane. Dar mie mi-a plăcut ideea. M-am gîndit bine și am hotărît că aș vrea să am 250 de Saab Gripen.

.j

Ziua Armatei Române

Post by La Blouse Roumaine.

Note de călătorie (II) - extraordinarele aventuri ale lui Jemanfu care a zburat cu un aparat mai greu decît aerul

Sigur că am ajuns înspăimîntat la București, sigur că m-am rătăcit puțin, sigur că am călătorit clandestin noaptea tîrziu cu autobuzul, sigur că am ratat hotelul la care aveam rezervare și sigur că am ajuns dezorientat în aeroport, cu un șofer explicîndu-mi nu foarte prietenos cum va trebui să iau un autobuz înapoi spre București.

Cert este că la un moment dat am ajuns într-un pat, mi-am supt degetul preț de cîteva minute și am tras concluzia că singura soluție pentru toate problemele mele curente ar fi să pierd avionul, după care am adormit liniștit.

A doua zi la 5 dimineața ființa antipatică de la recepție a început să-mi bată în ușă ca nebuna, exact așa cum îi cerusem. Hotelul era lîngă pasarelă, așa că am ajuns repede pe jos. Recomandările agenției, scrise și în foaia aia de parcurs, sînt să fii acolo cu două ore mai deveme. După ce stai la două cozi greșite înțelegi și de ce. La Otopeni cafeaua de un leu costă șapte lei, am băut două. La a doua începusem să mă uit atent după băieții de la DNA, pe teme de spălare de bani.

Cu chiu cu vai am ajuns la îmbarcare. Am examinat critic avionul, am constatat că avea aripi și motoare, și am decis să mă urc. Înăuntru erau două stewardese, una mai urîtă decît cealaltă. Cea mai puțin urîtă avea o față oarecum drăglașă, dar cealaltă arăta ca un comisar sovietic. Rușine, linii aeriene de doi bani! mi-am zis, o să vă reclam! Curajos și hotărît să merg totuși pînă la capăt, m-am așezat.

Am observat că explicațiile cu utilizarea echipamentului de salvare devin tot mai detaliate. M-aștept dintr-o clipă într-alta ca înainte de plecare să facem și cîteva exerciții de evacuare. Am avut sandviciuri calde. Am fost probabil singurul din avion care a luat. Nici astăzi nu știu cum de-au aflat ăilalți că te poți frige cu brînza topită. La un moment dat, ca la un semn, toți sar și-și scot laptoapele. Am crezut că e obligatoriu. M-am interesat, nu era. Din neatenție nu mi-am pus cafea pe pantalonii proaspăt spălați, așa cum fac de obicei înaintea întîlnirilor importante.

Schiphol e destul de mare, au inclusiv indicatoare de timp pînă la poarta la care vrei să mergi. Mi-a evocat oarecum o excursie pe crestele Carpaților: vîrful Moldoveanu, 2 ore, iarna 6 ore. La avion ne-a dus cu autobuzul. Olandezul a cam rătăcit-o, nu prea le au nici olandejii ăștia. Mă urc într-o țîră de avion, un fel de cursă locală, vai de mama lui. Înăuntru, un bărbat. Hait, zic, ăștia nici măcar n-au stewardese. Doamne, Jemanfu, în ce te-ai băgat! Ba aveau. Apare o roșcată cu ochi albaștri, exact atît de puțin mai puțin foarte frumoasă cît să fii sigur că are niște picioare beton. Cum să nu-ți dorești să supraviețuiești în asemenea condiții? Cum să nu vrei să aprofundezi în cele mai mici detalii toată coregrafia aia a utilizării echipamentului de salvare? Trebuie să recunosc că în clipa aceea perspectiva mea asupra catastrofelor aeriene s-a schimbat definitiv.

Remarcasem încă din autobuz o ființă de sex suedez, singura femeie foarte frumoasă din grup, dar ce zic frumoasă, era o splendoare. Cum îmi căutam eu așa locul, unde credeți că era? Lîngă suedeză. Citea ceva de Jojo Și-nu-mi-știu-cum. O intelectuală, îmi zic, joc pe teren propriu. După ce decolăm scot din bagaj cărămida lui Cabrera Infante și o așez pe scaun cu un gest elegant, nici prea ostentativ dar nici de nebăgat în seamă. Suedeza, nimic. Noroc că la un moment dat iese și începe un mic joc de relaxare a picioarelor. Îi zic că lectura excesivă poate dăuna. Îmi povestește că vine din LA, după o excursie în America de Nord. I-am înjurat în gînd pe ăia de la firmă, că știam că au program de seară cu mine, și ne-am despărțit amiabil.

Am aterizat într-o pădure. Aeroportul Goteborg e într-o pădure, n-am mai văzut așa ceva în viața mea!

.j

Note de călătorie (I) - povestea covorului ruginiu al toamnei

Am plecat spre Suedia cu trenul. Una dintre bucuriile mele deloc secrete este mersul cu trenul. Dacă m-ai întreba cum se simt pruncii la sînul mamelor, aș răspunde spontan că se simt ca mine în tren.

Cum mergeam eu așa pe Valea Prahovei am constatat că e la fel cum am lăsat-o demult, în lunile de septembrie ale minunatelor mele reîntoarceri bucureștene de student: destul de colorată, un pic prăfuită și foarte familiară. Și cum stăteam eu așa, beam bere, ascultam tîgîdîmul liniștitor al trenului și contemplam frunze, mi-am adus aminte de covorul ruginiu al toamnei. Așa începea o propoziție care m-a obsedat zeci de ani de zile și pe care mi-am dat seama cu nespusă plăcere că în sfîrșit am uitat-o.

Povestea începe prin clasa a treia sau a patra, cu Getuța. Getuța era o fată foarte cuminte, ordonată, harnică și silitoarea la învățătură. Ca o paranteză, Getuța mai avea și codițe. Literatura e plină de fetițe cu codițe de care trăgeau băiețeii, dar eu n-o știu decît pe Getuța. Pentru premiantul de mine, în schimb, Getuța era o pacoste. Ca orice preminat, le știam pe toate cu mici excepții. O dată pe an dădeam un rateu, uitam, mă rosteam neglijent sau pur și simplu nu citeam lecția. Și atunci, deși nu numai atunci, intervenea, casant și agasant, Getuța.

Mult înainte de a începe noi să studiem diferența dintre propoziția simplă și cea complicată, Getuța se ilustrase deja în domeniu. Parcă o văd ridicîndu-se dreaptă și impecabilă, aranjîndu-și cu un gest cochețel codițele, și rostind celebra propoziție: covorul ruginiu al toamnei, și așa mai departe. Lua note bune la compuneri, Getuța. După ce am început să studiem problema diferenței dintre propozițiile simple și complicate, pe care eu n-am înțeles-o niciodată, Getuța a fost în largul ei. Practic nu era zi de la Dumnezeu să nu aud foșnetul molcom dar sigur al celebrei propoziții.

Era ziua mea, cel mai probabil printr-a patra, deci 17 februarie 1970. Doamna m-a ridicat în picioare, m-a întreabat de una-alta și eu am răspuns corespunzător așteptărilor de premiant. La sfîrșit, pour la bonne bouche, mă pune să zic o propoziție complicată. Creierii mi-au fost inundați dintr-o dată de covorul ruginiu al toamnei, care mă împiedica să născocesc altceva. Cu fălcile încleștate, cu toți quarcii trupului jurînd că nu voi zice niciodată propoziția aia, nu mai puteam decît să mă opun destinului. Pînă la urmă ceea ce era să se întîmple s-a întîmplat: Getuța s-a ridicat dreaptă, și-a aranjat codițele, și a zis-o. Am luat singurul 9 din clasele primare.

Dar am uitat-o, în sfîrșit am uitat-o, De-acum mă pot gîndi cu drag la Getuța, oriunde s-ar afla, și aș vrea să-i spun că mi-e dor de ea ca de copilăria mea, din care face parte, și că poate ne vedem cu plăcere să mai povestim.

.j

Neurastenie sau lovitură de stat

Îmi place că alegerile au resuscitat un subiect interesant din vara lui 2012.  Ca de obicei mă gîndesc numai la prostii, de pildă mă întreb dacă avem o constituție. Asta presupune un acord între cetățeni responsabili și un mecanism care să-l impună. Ceea ce constat e că avem doar un text indigest care reglementează relațiile dintre stat și supușii săi. Un text produs de Ion Iliescu și acoliții întru perpetuarea propriei specii și care a fost cîrpit pe ici pe colo de-a lungul anilor, din motive conjuncturale.

Nu că aș fi vrut musai să mă întrebe cineva și pe mine, deși mi-ar fi plăcut. Nu este doar un text neinteligibil, deși ar fi trebuit să fie reperul fundamental la care să apelăm atunci cînd ne încurcăm. În ultimă instanță constituția României consacră doar două drepturi: dreptul la violență al statului asupra mea ca cetățean și, într-o formulare mai slabă, dreptul unui dobitoc ca Nicolicea să-mi explice mie cum e cu limba română.

De aici rezultă situația absolut hilară că de evenimentele din vara lui 2012 au fost de fapt afectați doar cîțiva astenici care au somatizat nevoia de ordine și cîțiva maniaci cu rigori speculative. Adică eu și cîțiva afini. O minoritate ridicolă. Restul au fost doar băsiști plus o masă amorfă antisistem.

Zero și ceva la sută nu se numește acord constituțional, Doamna cu Licornul nu există.

.j