Nu i-am zis eu Iisus Cristoiu, dacă nu mă înșel i-au zis Cațavencii. Îmi revendic denominațiunea sindromului, și o fac cu toată simpatia, așa cum ar trebui să rezulte de mai jos. După știința mea Ion Cristoiu a fost primul mare succes de jurnalism popular. El a trecut prin următoarele faze:
1.talentul nativ sau perspectiva proaspătă asupra faptelor - cu o echipare bună îți pui întrebări; cu puțină intuiție și noroc, găsești de multe ori și răspunsuri.
2.fandacsia sau datoria de a găsi răspunsuri - dacă punctul unu funcționează corect, o suită de succese te conduce la obligația de serviciu de a găsi permanent răspunsuri. cu ceva mai multă dotare și noroc treci și peste faza asta.
3.ipohondria sau mîntuirea prin premoniții - în ultimă instanță o suită de succese, oricît de limitate ar fi ele, te conduce la ideea de a prevedea viitorul. dar viitorul, ca orice viitor, e idiosincratic și-ți joacă feste, că așa vrea falusul lui de viitor. În mod tipic ajungi la un conflict cu faptele. prin prisma confortului personal e considerabil mai simplu să sacrifici faptele decît să-ți adaptezi perspectiva. se numește disonanță cognitivă, o sintagmă care nu-mi place pentru că e utilizată de tot felul de pițigoi născuți în cultura fb și care în ultimă instanță sînt niște idioți îndărătnici cu care nu se poate discuta.
Toată afacerea descrie o evoluție perfect normală în cazul unei personalități accentuate. Pînă la un punct o personalitate accentuată e simpatică. Punctul este în mod precis atunci cînd te desparți definitiv de realitate. Îi recunosc lui Ion Cristoiu nu doar meritul de a fi admis momentul ci și faptul că a făcut singurul gest onorabil în situația dată: s-a retras și s-a dus la bibliotecă. Ca să faci așa ceva îți trebuie substanță, caracter și multă putere, Nu vreau să speculez excesiv aici despre stima pe care i-aș purta-o eu jurnalistuluii Cristoiu, discuția e mult mai complicată și mai întinsă. Vorbesc doar despre felul particular prin care un om particular a trecut printr-o situație particulară.
Nu sînt mare consumator de media mainstream și prin urmare observațiile mele trebuiesc luate cu rezerva cuvenită. Am urmărit B1 TV cu o oarecare consecvență în sezonul toamnă-iarnă 2011-2012. Ion Cristoiu a făcut cîteva interviuri mișto. Pînă la urmă mi se pare că a colapsat sau era pe cale să colapseze sub povara pupicurilor în cur, o bună parte venind din partea lui Robert Turcescu. Sper doar ca rătăcirea din urmă să nu fie mai rea decît cea dintîi.
Lăsînd la o parte inițiatorul, care are marele merit că a și găsit soluția, media românească e plină de cazuri similare. Mult mai multe decît e cazul să pomenesc aici. Nu mi se pare deloc anormal dacă natura umană arată cam cum îmi închipui eu. Sînt mai mulți cei care cad decît cei care răzbesc.
Acum mulți ani aveam un VW Transporter cu radio și megeam mult cu el. Radioul era pe EuropaFM. cînd nu era pe Cultural/Muzical. Acolo l-am descoperit pe Robert Turcescu, un om susceptibil de curiozități. Care își punea întrebări și părea interesat de felul optim de a formula întrebări.Și părea sincer interesat de a găsi răspunsuri.
Mai tîrziu l-am găsit în perioada pomenită la B1. Era de nerecunoscut: militant apodictic și cu soluții prefabricate. Niciun fel de interes pentru stabilirea faptelor. Trecuse în faza 3. Ulterior publica un blog cu speculații baroc-conspirativ-îmbîrligate ilizibile. Nu știu cine l-ar fi putut lua în serios, nu-i știu audiența și nu mă interesează. Aspira inevitabil inteligențe sub-medii gata să fie aspirate.
Concluzia mea e simplă: nu ai de ce să-l acuzi pe Robert Turcescu. Temele militantismelor lui erau așa de transparente încît nu mai conta că erau personale sau că îi erau sugerate de cineva. Că își face o vină din faptul că le-a susținut fără să creadă în ele e de un ridicol enorm. Că i s-a părut că o ieșire spectaculoasă îl aranjează, așijderea. Îmi mențin ipoteza că mai curînd a clacat, nu sub povara responsbilității jurnalistice și nici sub povara vreunor presiuni exterioare ci pentru că n-a avut puterea să meargă la bibliotecă.
Într-o țară în care te poți bucura de bani și prestigiu batînd cîmpii ca analist politic cum face Bogdan Chirieac e firesc ca oameni care se tîrăsc pe teren după fapte cum fac cîțiva jurnaliști de investigații, să fie o nișă.
.j
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu