Nu e chiar de Crăciun pentru că lucrurile s-au petrecut în mai multe zile de la sfîrșitul anului 1989 iar cronologia exactă nu mi-o mai aduc bine aminte. Dar cred că e o poveste frumoasă și îmi place mie să spun că a fost de Crăciun.
Carevasăzică era în zilele alea tulburi cînd, ca un cetățean responsabil ce mă aflam, eram brațul înarmat al Revoluțiunii care apăra diverse aspecte practice ale vieții concetățenilor săi. Care concetățeni, cînd nu se uitau la televizor, dormeau osteniți de înfăptuirea istorică. În cazul meu particular apăram barajul de pe rîul Tărlung ca să nu vină teroriștii să-l distrugă sau să otrăvească apa și să nu mai aibă brașovenii ce bea. Pusesem un buștean mare de-a curmezișul drumului, opream mașini și legitimam oameni după ce le puneam țeava zebeului în burtă. Multă vreme m-am gîndit cum ar fi arătat un atac terorist și cum ar fi fost să împușc pe cineva. Azi am renunțat.
Grupul era simpatic. Un căpitan de vînători de munte care părea că-și pierduse mințile de bucurie că am scăpat de Ceaușescu, un sergent ungur mare și serios ca orice sergent ungur, ăștia doi fiind soldați adevărați. Mai erau cîțiva muncitori cu un fel de arme automate de la gărzile patriotice și subsemnatul, ofițer în rezervă. Din cînd în cînd venea o mașină de la cantina întreprinderii și ne aducea mîncare și șosete curate. Nu mai știu cît n-am dormit în perioada aia.
La un moment dat mi s-a părut că sergentul e cu ochii pe mine ca pe butelie. L-am întrebat dacă e adevărat și care ar fi motivul. Mi-a răspuns grav că în cazul în care căpitanul pățește ceva rămîn cel mai mare în grad și va trebui să preiau comanda. Asta m-a lăsat cu gura căscată.
A trecut o vreme, nu știu cîtă, și la un moment dat s-a făcut o dimineață foarte frumoasă de iarnă. Din oraș a venit un autobuz mare plin ochi cu gărzi patriotice care au coborît, s-au răspîndit prin tufele de pe marginea drumului și au început să adune vreascuri de foc și să confecționeze țepușe. Nu că aș fi înțeles eu mare lucru din ce se întîmplase pînă atunci, dar în clipa aia mi-a devenit clar că revoluția intrase într-o nouă fază, cea cu grătare și bere. M-am urcat în autobuz și m-am dus acasă.
Înainte să plec mi-am luat rămas bun de la căpitan și de la sergent. Ăsta din urmă s-a uitat la mine foarte supărat, și am înțeles că într-un fel trădasem. Mă grăbeam la autobuz și n-am mai avut timp să-i explic de ce plec. Am fost tare trist că l-am dezamăgit pe sergent. Mi-am tot propus să-l caut, sau măcar să scriu povestea, și uite că măcar anul ăsta la un sfert de secol de la evenimente, am reușit.
Îmi pare rău că nu se trage în povestea asta a mea și că e doar o poveste simplă despre niște naivi care au luat niște lucruri în serios. Și nu, n-am fost niciodată erou al revoluției, pînă și denumirea mi se pare caraghioasă.
.j
27 nov. 2014
Investitorul idiot între isteria de dreapta și aia de stînga
O știre foarte simpatică a făcut furori pe rețele. Știrea, care poate fi citită de exemplu aici, povestește despre un antreprenor care făcuse o investiție considerabilă și care nu-și găsea forță de muncă. Hazul a fost că primarul se ruga de oameni să se ducă la ăsta să lucre și oamenii, aparent fără surse mai bune de venit, l-au refuzat.
Deliciul adevărat a început cu comentariile ideologice. Toată lumea pare a ști ce era în capul oamenilor ălora. Dreapta capitalistă pare a crede că oamenii erau niște putori irecuperabile în timp ce stînga socialistă agită de zor steagul luptei de clasă contra exploatatorului nemilos.
După părerea mea lucrurile sînt puțin mai simple. Investitorul nostru, foarte ocupat cu piața de desfacere și cu prețurile, a uitat costurile, adică a uitat că mai joacă și în piața de resurse. Ce-o fi pus el acolo la costuri cu forța de muncă, nu știm. Și nici de ce. Poate să fi uitat că oamenii mai primesc ajutoare de stat, poate a uitat că există muncă la negru și că poți face 50 de lei pe zi tăind cîteva ore lemnele vecinei, poate a uitat că transportul costă timp și bani sau poate pur și simplu a uitat să întrebe oamenii din zonă cam pentru ce sumă s-ar scula ei de dimineață, că asta mai e și chestie de cultură a locului.
Nu, nu se face așa. Dacă piață e aia cu cerere și ofertă, te interesezi cum e cu cererea și oferta. Dacă există piață neagră, nu trebuie să o aprobi, dar ești obligat s-o știi. Dacă există subvenții și salariu minim, n-ai decît să înjuri cu fața-n pernă, dar n-ai cum să le ignori, în fond sînt date, aici și acum, adică exact cînd vrei tu să pornești afacerea. Iar subvențiile și salariul minim sînt printre cele mai predictibile date din tablou.
Așadar, un investitor idiot, care nu și-a făcut bine socotelile. Piața rămîne piață, viața rămîne viață, noi să fim sănătoși și să ne dea Dumnezeu putere să complicăm lucruri simple, că tare ne pricepem.
Notă tîrzie: amărîtul ăla a pierdut din banii lui, poate și din niște bani europeni. Statul român comite eroarea asta zilnic și la scară națională. Pe banii noștri.
.j
Deliciul adevărat a început cu comentariile ideologice. Toată lumea pare a ști ce era în capul oamenilor ălora. Dreapta capitalistă pare a crede că oamenii erau niște putori irecuperabile în timp ce stînga socialistă agită de zor steagul luptei de clasă contra exploatatorului nemilos.
După părerea mea lucrurile sînt puțin mai simple. Investitorul nostru, foarte ocupat cu piața de desfacere și cu prețurile, a uitat costurile, adică a uitat că mai joacă și în piața de resurse. Ce-o fi pus el acolo la costuri cu forța de muncă, nu știm. Și nici de ce. Poate să fi uitat că oamenii mai primesc ajutoare de stat, poate a uitat că există muncă la negru și că poți face 50 de lei pe zi tăind cîteva ore lemnele vecinei, poate a uitat că transportul costă timp și bani sau poate pur și simplu a uitat să întrebe oamenii din zonă cam pentru ce sumă s-ar scula ei de dimineață, că asta mai e și chestie de cultură a locului.
Nu, nu se face așa. Dacă piață e aia cu cerere și ofertă, te interesezi cum e cu cererea și oferta. Dacă există piață neagră, nu trebuie să o aprobi, dar ești obligat s-o știi. Dacă există subvenții și salariu minim, n-ai decît să înjuri cu fața-n pernă, dar n-ai cum să le ignori, în fond sînt date, aici și acum, adică exact cînd vrei tu să pornești afacerea. Iar subvențiile și salariul minim sînt printre cele mai predictibile date din tablou.
Așadar, un investitor idiot, care nu și-a făcut bine socotelile. Piața rămîne piață, viața rămîne viață, noi să fim sănătoși și să ne dea Dumnezeu putere să complicăm lucruri simple, că tare ne pricepem.
Notă tîrzie: amărîtul ăla a pierdut din banii lui, poate și din niște bani europeni. Statul român comite eroarea asta zilnic și la scară națională. Pe banii noștri.
.j
22 nov. 2014
Etica protestantă, etica fumatului și etica înjurăturii sau despre un cerc virtuos
Citesc Etica protestantă a lui Max Weber, foarte bine pentru cei care știți deja, și mai bine pentru cei care nu știți, că aflați acuma. E fabuloasă, poate chiar cea mai mișto carte pe care am citit-o în viața mea, dar mai vorbim peste cîteva luni, după ce-mi mai trece și o metabolizez cum trebuie. Am suferit deja consecințe în planul praxisului social, nu mai dau țigări! Pe unde circul eu e obiceiul să se ceară țigări, măcar la două zile mi se întîmplă. Nu, gata, nu mai am țigări de dat.
Dacă ești fumător știi că regula de bază e să fumezi țigările tale, nu țigările noastre. Sigur, mai înțelegi foarte bine și alte lucruri, precum solidaritatea de viciu sau compasiunea pentru cei care eventual n-au la un moment dat. E o mică dezbatere, deloc simplă. Dar de multe ori se întîmplă să nu uiți că peste o oră două îți trebuie și dacă n-ai de unde face rost nici de țigări nici de bani ai putea ajunge într-o situație foarte proastă, poate mai proastă decît să dormi o noapte în frig, pe o bancă în parc.
Ceea ce e mai curios e că atunci cînd refuzi o cerere de țigare pe motiv de n-am de dat te trezești de cele mai multe ori măcar cu o privire, dacă nu și cu cîteva vorbe pline de reproș, de pe poziții etice aparent superioare. Cumva s-ar da de înțeles că tu ai un pachet nu pentru că l-ai muncit ci pentru că divinitatea nu s-a ostenit să-l desfacă și să împartă cîte una-două la toată lumea. Așa am pățit azi de dimineață cu unul care mi-a zis un mulțumesc apăsat și m-a străpuns cu o privire de parcă tocmai îi furasem din casă. După care a scos un leu și și-a luat o cafea. Ei bine în clipa aia m-am hotărît că data viitoare îl gratulez pe preopinent fie cu ceva de mamă, fie cu ceva creștinesc, așa, de sărbători. Și aici sensul dezbaterii mele interioare a luat o cale cu totul neașteptată.
Pe de o parte cred că a ști să înjuri bogat face parte dintr-un ambitus cultural legitim, pe de altă parte nu sînt foarte amator de violențe de limbaj, dar nici nu mă feresc cu tot dinadinsul. Nu mi-am ferit nici copilul de experiențe lingvistice mai exotice, dar am anumite sensibilități la înjurăturile bisericești. Am avut la un moment dat o discuție cu un amic sofisticat, coleg de generație, nepot de teolog și fiu de poetă, bucureștean cu studii de limbi clasice, azi popă în Germania. Nu ne-am împrietenit, deși am hălăduit o vară prin lunca Romanilor, rîul care curge pe sub zidurile mănăstirii Hurezi, și ajunsesem de ne povesteam mici intimități spirituale. Aveam împreună doar duhovnici foarte mișto. Și zice el cum îl întreabă într-o zi al lui dacă înjură, la care el răspunde evaziv: ei, mai dau și eu Răului, părinte. Vai, fiule - zice duhovnicul - e mare păcat să înjuri de cele sfinte, mai bine-l bagi în pizda mă-sii!
Am învățat multe înjurături, cele mai multe în armată. Dar astăzi în top este una de care am aflat foarte tîrziu, pe dealuri, la oi, de la ciobani. Acolo e poate cea mai frecventă, mie acum mi se pare cea mai expresivă: futu-ți rînduiala mă-tii! Doamne, ce profunzimi metafizice, să abuzezi sexual de însăși ideea ordinii sociale pe care omul o dobîndește din cea mai fragedă pruncie!
Aici cred că bate și Weber, aici mi se pare că se încheie cercul meu virtuos, în toată splendoarea lui. Prin urmare pot încheia liniștit cu un călduros futu-vă rînduiala mamelor voastre! Se știu ei care, dacă nu, întrebați la comentarii.
.j
Dacă ești fumător știi că regula de bază e să fumezi țigările tale, nu țigările noastre. Sigur, mai înțelegi foarte bine și alte lucruri, precum solidaritatea de viciu sau compasiunea pentru cei care eventual n-au la un moment dat. E o mică dezbatere, deloc simplă. Dar de multe ori se întîmplă să nu uiți că peste o oră două îți trebuie și dacă n-ai de unde face rost nici de țigări nici de bani ai putea ajunge într-o situație foarte proastă, poate mai proastă decît să dormi o noapte în frig, pe o bancă în parc.
Ceea ce e mai curios e că atunci cînd refuzi o cerere de țigare pe motiv de n-am de dat te trezești de cele mai multe ori măcar cu o privire, dacă nu și cu cîteva vorbe pline de reproș, de pe poziții etice aparent superioare. Cumva s-ar da de înțeles că tu ai un pachet nu pentru că l-ai muncit ci pentru că divinitatea nu s-a ostenit să-l desfacă și să împartă cîte una-două la toată lumea. Așa am pățit azi de dimineață cu unul care mi-a zis un mulțumesc apăsat și m-a străpuns cu o privire de parcă tocmai îi furasem din casă. După care a scos un leu și și-a luat o cafea. Ei bine în clipa aia m-am hotărît că data viitoare îl gratulez pe preopinent fie cu ceva de mamă, fie cu ceva creștinesc, așa, de sărbători. Și aici sensul dezbaterii mele interioare a luat o cale cu totul neașteptată.
Pe de o parte cred că a ști să înjuri bogat face parte dintr-un ambitus cultural legitim, pe de altă parte nu sînt foarte amator de violențe de limbaj, dar nici nu mă feresc cu tot dinadinsul. Nu mi-am ferit nici copilul de experiențe lingvistice mai exotice, dar am anumite sensibilități la înjurăturile bisericești. Am avut la un moment dat o discuție cu un amic sofisticat, coleg de generație, nepot de teolog și fiu de poetă, bucureștean cu studii de limbi clasice, azi popă în Germania. Nu ne-am împrietenit, deși am hălăduit o vară prin lunca Romanilor, rîul care curge pe sub zidurile mănăstirii Hurezi, și ajunsesem de ne povesteam mici intimități spirituale. Aveam împreună doar duhovnici foarte mișto. Și zice el cum îl întreabă într-o zi al lui dacă înjură, la care el răspunde evaziv: ei, mai dau și eu Răului, părinte. Vai, fiule - zice duhovnicul - e mare păcat să înjuri de cele sfinte, mai bine-l bagi în pizda mă-sii!
Am învățat multe înjurături, cele mai multe în armată. Dar astăzi în top este una de care am aflat foarte tîrziu, pe dealuri, la oi, de la ciobani. Acolo e poate cea mai frecventă, mie acum mi se pare cea mai expresivă: futu-ți rînduiala mă-tii! Doamne, ce profunzimi metafizice, să abuzezi sexual de însăși ideea ordinii sociale pe care omul o dobîndește din cea mai fragedă pruncie!
Aici cred că bate și Weber, aici mi se pare că se încheie cercul meu virtuos, în toată splendoarea lui. Prin urmare pot încheia liniștit cu un călduros futu-vă rînduiala mamelor voastre! Se știu ei care, dacă nu, întrebați la comentarii.
.j
20 nov. 2014
De la emoție și entuziasm la consolidarea interesului economic și a expresiei sale politice
Motto: „Emoția trece, interesele rămîn”
Ăsta cred că e drumul pe care-l are de parcurs forța politică victorioasă în aceste alegeri. Și cuvîntul cheie este, zic eu, este descentralizarea, de fapt refacerea drumului firesc al deciziei de la individ și comunitatea mică spre centru, ceea ce presupune un efort lung și anevoios.
Descentralizarea de jure e evanghelizată cel mai adesea sub numele de regionalizare. Regionalizarea nu am înțeles-o niciodată pentru că mi se pare o soluție în căutarea propriei probleme, situație în care soluția e sortită de obicei eșecului. Descentralizarea văzută ca delegare de către stat a unor puteri controlate de stat către instituții desemnate de stat și botezate descentralizate de stat este doar calea de a îngropa definitiv problema descentralizării. O descentralizare reală presupune renunțarea de către stat la unele decizii de interes local sau regional în beneficiul oricărei entități dispuse să și le asume.
Descentralizarea de facto ar putea surveni la inițiativa organizațiilor politice. O soluție ar putea fi noua propunere de lege a partidelor care să stimuleze crearea de organizații politice cu interese limitate. O altă soluție ar fi ca activiștii din organizațiile de bază ale partidelor existente să-și miște curul și între scrutinurile electorale și să stimuleze direct un dialog permanent asupra problemelor de interes imediat. Și lucru bine făcut întru rezolvarea lor.
Ușor de zis, greu de făcut, dar cred că merită efortul pentru că are un sprijin nesperat: uluitoarea mobilizare a electoratului la ultimele alegeri prezidențiale. Mi-e teamă că pe acest drum sîntem singuri, doar noi, cei 6 milioane și Președintele.
.j
Ăsta cred că e drumul pe care-l are de parcurs forța politică victorioasă în aceste alegeri. Și cuvîntul cheie este, zic eu, este descentralizarea, de fapt refacerea drumului firesc al deciziei de la individ și comunitatea mică spre centru, ceea ce presupune un efort lung și anevoios.
Descentralizarea de jure e evanghelizată cel mai adesea sub numele de regionalizare. Regionalizarea nu am înțeles-o niciodată pentru că mi se pare o soluție în căutarea propriei probleme, situație în care soluția e sortită de obicei eșecului. Descentralizarea văzută ca delegare de către stat a unor puteri controlate de stat către instituții desemnate de stat și botezate descentralizate de stat este doar calea de a îngropa definitiv problema descentralizării. O descentralizare reală presupune renunțarea de către stat la unele decizii de interes local sau regional în beneficiul oricărei entități dispuse să și le asume.
Descentralizarea de facto ar putea surveni la inițiativa organizațiilor politice. O soluție ar putea fi noua propunere de lege a partidelor care să stimuleze crearea de organizații politice cu interese limitate. O altă soluție ar fi ca activiștii din organizațiile de bază ale partidelor existente să-și miște curul și între scrutinurile electorale și să stimuleze direct un dialog permanent asupra problemelor de interes imediat. Și lucru bine făcut întru rezolvarea lor.
Ușor de zis, greu de făcut, dar cred că merită efortul pentru că are un sprijin nesperat: uluitoarea mobilizare a electoratului la ultimele alegeri prezidențiale. Mi-e teamă că pe acest drum sîntem singuri, doar noi, cei 6 milioane și Președintele.
.j
Două limite morale care au condus la un vot pre-politic
S-a discutat mult despre motivele pentru care alegerile au fost pierdute, uneori și despre motivele pentru care au fost cîștigate. Unele concluzii au fost bune. Scriu aici despre felul în care am văzut eu lucrurile, în direct și la oră de vîrf.
Tinerii revoltați, după unii cruzi, după alții nesperat de maturi. În același timp hăbăuci și profunzi, serioși și rebeli, cum le stă bine la vîrsta lor. Foarte preocupați pînă în cele mai neașteptate detalii de balene, pătrunjel sau politică, nu toți, nu în aceeași măsură și nu în același timp. Lucruri cu care uneori sîntem de acord dar de cele mai multe ori nu. Doar instictele și apetitul de socializare sînt intacte. Știu la fel de bine ca și noi la vîrsta lor ce înseamnă prietenia și își respectă în cercul lor pasiunile. Sînt profund vexați și solidari cînd cei maturi uzează de forță pentru a le interzice ceva, fie balenele, pătrunjelul sau, incidental, politica. Și atunci se revoltă, singurul lucru pe care forța îl poate obține de la un tînăr e revolta.
Satul mai mult sau mai puțin tradițional. Foarte conservator și în același timp foarte tolerant. Poți să bei toată ziua sau poți să-ți bați nevasta sau vecinul, doar că sînt cîteva lucruri care se fac într-un singur fel. Nu poți să vii la biserică sau la dans îmbrăcat oricum. Nu poți să nu fii cuviincios cu bătrînii, așa cum nu poți să nu-i îngropi cum se cuvine. Sînt cîteva lucururi care se fac într-un singur fel și dacă te abați ești socialmente un paria.
Așa văd eu că s-au petrecut în esență lucrurile, sînt două categorii, aparent needucate după norma studiilor universitare, cărora le-au fost încălcate ultimele limite morale. Din acest punct de vedere aceste alegeri nu au pus în chestiune o opțiune politică ci au întemeiat condițiile în care politica devine posibilă. Sau, pentru sofisticați, tolerabilă.
.j
Tinerii revoltați, după unii cruzi, după alții nesperat de maturi. În același timp hăbăuci și profunzi, serioși și rebeli, cum le stă bine la vîrsta lor. Foarte preocupați pînă în cele mai neașteptate detalii de balene, pătrunjel sau politică, nu toți, nu în aceeași măsură și nu în același timp. Lucruri cu care uneori sîntem de acord dar de cele mai multe ori nu. Doar instictele și apetitul de socializare sînt intacte. Știu la fel de bine ca și noi la vîrsta lor ce înseamnă prietenia și își respectă în cercul lor pasiunile. Sînt profund vexați și solidari cînd cei maturi uzează de forță pentru a le interzice ceva, fie balenele, pătrunjelul sau, incidental, politica. Și atunci se revoltă, singurul lucru pe care forța îl poate obține de la un tînăr e revolta.
Satul mai mult sau mai puțin tradițional. Foarte conservator și în același timp foarte tolerant. Poți să bei toată ziua sau poți să-ți bați nevasta sau vecinul, doar că sînt cîteva lucruri care se fac într-un singur fel. Nu poți să vii la biserică sau la dans îmbrăcat oricum. Nu poți să nu fii cuviincios cu bătrînii, așa cum nu poți să nu-i îngropi cum se cuvine. Sînt cîteva lucururi care se fac într-un singur fel și dacă te abați ești socialmente un paria.
Așa văd eu că s-au petrecut în esență lucrurile, sînt două categorii, aparent needucate după norma studiilor universitare, cărora le-au fost încălcate ultimele limite morale. Din acest punct de vedere aceste alegeri nu au pus în chestiune o opțiune politică ci au întemeiat condițiile în care politica devine posibilă. Sau, pentru sofisticați, tolerabilă.
.j
Între partid și țară sau de ce trebuie distrusă Cartagina
Una dintre cele mai interesante teme electorale a fost dilema lui Victor Ponta, care ar fi avut de ales între a cîștiga președinția și a ceda șefia PSD unui fidel sau a desemna un candidat capabil în același timp să cîștige Cotroceniul și care să-i asigure condiția de leader de partid și de șef de guvern. Ipotetică sau nu, dilema conduce la o singură concluzie: nu e ușor să fii atotputernic chiar și în condițiile constituționale laxe ale României.
În oglindă problema rămîne și pentru Klaus Iohannis, ba chiar e mai bine conturată dată fiind situația lui care a fost excentrică față de PNL și va rămîne în continuare excentrică. Ar trebui să fie limpede pentru toți susținătorii lui: Iohannis nu a controlat PNL și nu-l va controla nici de-aici încolo. Ceea ce s-a întîmplat în PNL înaintea lui și a fuziunii nu-l privește iar ceea ce se va întîmpla după expatrierea lui la Cotroceni e eventual doar o iluzie pentru optimiști.
Entuziasmul va trece și Klaus Iohannis va rămîne cu un singur instrument politic: să reamintească și să legitimeze temele principale pentru care a fost ales. Conform constituției statului dar și conform datelor personale nu va putea influența major politica românească decît repetînd obstinat, asemenea bătrînului Cato: „Cartagina trebuie distrusă”. Iar nouă nu ne rămîne decît să-i fim alături.
.j
În oglindă problema rămîne și pentru Klaus Iohannis, ba chiar e mai bine conturată dată fiind situația lui care a fost excentrică față de PNL și va rămîne în continuare excentrică. Ar trebui să fie limpede pentru toți susținătorii lui: Iohannis nu a controlat PNL și nu-l va controla nici de-aici încolo. Ceea ce s-a întîmplat în PNL înaintea lui și a fuziunii nu-l privește iar ceea ce se va întîmpla după expatrierea lui la Cotroceni e eventual doar o iluzie pentru optimiști.
Entuziasmul va trece și Klaus Iohannis va rămîne cu un singur instrument politic: să reamintească și să legitimeze temele principale pentru care a fost ales. Conform constituției statului dar și conform datelor personale nu va putea influența major politica românească decît repetînd obstinat, asemenea bătrînului Cato: „Cartagina trebuie distrusă”. Iar nouă nu ne rămîne decît să-i fim alături.
.j
6 nov. 2014
Naționalizarea politicii și monopolul mediatic sau de ce și politica și televiziunile sînt proaste
Problema televiziunii e că dincolo de sticlă cineva face politică în locul tău. Nu doar dincolo de sticlă, ci departe, la București. Dacă nu-ți place poți schimba canalul, dar nu mai mult.
De fapt are mai puțină importanță dacă îți place sau nu, dacă o face bine sau rău sau dacă e sincer sau ipocrit, ci faptul că problemele tale sînt discutate în altă parte, acolo, departe, la centru, unde ajung imediat în atenția statului. Dacă te mușcă un cîine sau dacă ți se prăvale malul peste casă sau dacă n-ai apă caldă, toate astea vor fi discutate la televior și mai devreme sau mai tîrziu vor ajunge în atenția guvernului. Sau invers, vor fi discutate la guvern după care vor ajunge la televizor la știri. Iar guvernul va lua măsuri ca toate astea să nu se mai întîmple. E adevărat, mai e și mica dar atît de omeneasca înclinație spre scandalos și bîrfă, dar primează grija pentru nevoile tale, cetățene. Televiziunile și guvernul lucrează cot la cot să te scape de ele.
.j
De fapt are mai puțină importanță dacă îți place sau nu, dacă o face bine sau rău sau dacă e sincer sau ipocrit, ci faptul că problemele tale sînt discutate în altă parte, acolo, departe, la centru, unde ajung imediat în atenția statului. Dacă te mușcă un cîine sau dacă ți se prăvale malul peste casă sau dacă n-ai apă caldă, toate astea vor fi discutate la televior și mai devreme sau mai tîrziu vor ajunge în atenția guvernului. Sau invers, vor fi discutate la guvern după care vor ajunge la televizor la știri. Iar guvernul va lua măsuri ca toate astea să nu se mai întîmple. E adevărat, mai e și mica dar atît de omeneasca înclinație spre scandalos și bîrfă, dar primează grija pentru nevoile tale, cetățene. Televiziunile și guvernul lucrează cot la cot să te scape de ele.
Situația asta e îndrăgită și cultivată atent în egală măsură de guvern și de televiziuni. Fie că critică guvernul, fie că-l susțin, televiziunile se complac de fapt în același exercițiu de putere și de popularitate la care se dedau politicienii. Din asta trăiesc, cu asta se hrănesc, înmulțirea problemelor de care se ocupă e o mană cerească. De-aia toate gesturile tale mici sînt atent supravegheate de stat și de televiziuni. Pînă la urmă tuturor problemelor tale li se vor găsi soluții și, mai important, aceste soluții vor fi aplicate în mod uniform pe plan național, prin grija guvernului. E crucial ca soluțiile să fie uniforme la nivel național pentru că asta ferește țara de haos și pe cetățean de corvoada penibilă de a gîndi singur.
Consecința directă a acestei naționalizări a politicii, care merge mînă în mînă cu monopolul mediatic asupra tuturor problemelor din lume, este că inevitabil statul și televiziunile se vor ocupa fără discernămînt de o sumedenie de mici mizerii irelevante, vor pierde din vedere esențialul dimpreună cu orice instinct pentru el și uite așa vor ajunge încet dar iremediabil de-o mediocritate inimaginabilă, exact așa cum vedem astăzi la televizor.
Iar cînd micuța ta problemă e naționalizată de ea se vor ocupa în exclusivitate televiziunile și statul. Tu nu vei mai avea drept de decizie, dragă cetățene, decît eventual o dată la patru ani, cînd îți vei alege un reprezentant pe care îl cunoști foarte puțin și care te cunoaște la fel de puțin, cam tot atît cît te cunoști și cu comentatorii tv. Dacă ai noroc problema va intra în dezbaterea națională a guvernului și a televiziunilor. Vor avea păreri oameni care nu te cunosc și care n-au habar de la ce a pornit totul. Și mai ales, din clipa în care va fi stabilită soluția nu va mai interesa pe nimeni dacă chiar îți rezolvă problema sau nu.
Pentru că, fii atent, cetățene, statul la un moment dat va interzice tuturor cîinilor să muște oameni și malurilor să se prăvale peste case. Și atunci să nu dea Dumnezeu să mai pățești una ca asta, că nu va mai fi doar o neatenție de-a ta, ci vei fi vinovat în fața statului, precis vei fi făcut tu ceva rău, de pildă poate ai agresat cîinele, și te va lua poliția și vei da seamă, cetățene, de fapta ta. Poate chiar vei fi făcut de rîs la televizor!
Probabil știi că dacă lași pe cineva să-ți ia grijile de fapt îți ia libertatea.
Să fie limpede, nocivitatea naționalizării politicii, a expansiunii continue a monopolului politic și mediatic centralizat, nu înseamnă că nu există politică națională și că temele ei centrale cum sînt securitatea națională, ordinea publică sau justiția sînt abolite. Aceasta nu e o pledoarie anti-vot sau anti-sistem, ci una pentru un stat minimal dar puternic, pentru cultivarea responsabilității individuale și a micii comunități.
30 oct. 2014
Despre imoralitatea ideii unui stat moral. Din ciclul statul trebuie să se ocupe de lucruri simple.
Motto: „Veți cunoaște binele și veți alege răul”
(citat aproximativ dintr-o carte mișto pe care o știu io)
Toate activitățile statului sînt monopoluri, asta e natura lui. Cînd judecata morala e cedată statului atunci ea devine monopol de stat. Lăsați-o pe-aia cu descentralizatele, însăși ideea de subsidiaritate, dacă încape pe mîna statului, e compromisă. Cînd ceva e monopol de stat atunci în acea zonă inițiativa privată e interzisă iar măsura în care statul poate face lucruri rele e cel puțin la fel de mare ca cea în care poate face lucruri bune.
Dacă statul își asumă rolul de a judeca o organizație, politică sau nu, după calitatea membrilor, adică după alte criterii decît legalitatea simplă a acordului de asociere, atunci statul se bagă în chestiuni morale și nu trebuie lăsat cu niciun preț. Reflecția morală e tot ce știu mai profund, mai important, mai dificil și mai frumos. Cînd o societate externalizează morala publică într-un set de reguli administrative atunci această reflecție e moartă iar societatea aia va muri și ea, încet dar sigur, lipsită tocmai de vîna morală.
Cam asta e, vroiam s-o mai lungesc dar n-a fost să fie. Ca să nu ziceți c-ați dat click degeaba vă pun film. Nu-l subestimați, e o fabulă destul de mișto despre cum să te bagi în rahat mînat de intenții bune. De la minutul 3:30, vă rog.
.j
(citat aproximativ dintr-o carte mișto pe care o știu io)
Toate activitățile statului sînt monopoluri, asta e natura lui. Cînd judecata morala e cedată statului atunci ea devine monopol de stat. Lăsați-o pe-aia cu descentralizatele, însăși ideea de subsidiaritate, dacă încape pe mîna statului, e compromisă. Cînd ceva e monopol de stat atunci în acea zonă inițiativa privată e interzisă iar măsura în care statul poate face lucruri rele e cel puțin la fel de mare ca cea în care poate face lucruri bune.
Dacă statul își asumă rolul de a judeca o organizație, politică sau nu, după calitatea membrilor, adică după alte criterii decît legalitatea simplă a acordului de asociere, atunci statul se bagă în chestiuni morale și nu trebuie lăsat cu niciun preț. Reflecția morală e tot ce știu mai profund, mai important, mai dificil și mai frumos. Cînd o societate externalizează morala publică într-un set de reguli administrative atunci această reflecție e moartă iar societatea aia va muri și ea, încet dar sigur, lipsită tocmai de vîna morală.
Cam asta e, vroiam s-o mai lungesc dar n-a fost să fie. Ca să nu ziceți c-ați dat click degeaba vă pun film. Nu-l subestimați, e o fabulă destul de mișto despre cum să te bagi în rahat mînat de intenții bune. De la minutul 3:30, vă rog.
.j
29 oct. 2014
Note de călătorie (III) - aș vrea să am 250 de Saab Gripen
M-am despărțit de Suedeză și mi-am găsit cu remarcabilă ușurință numele pe o hîrtie purtată de un taximetrist cu aparențe arabe. Simpatic, omul, am sporovăit tot drumul. Mi-a zis că are un prieten român, inginer constructor, care nu și-a găsit locul și a trebuit să se întoarcă, nu știa alte amănunte.
Am ajuns la ora mesei. Ăl Mare îmi comandase pește pentru că lista cu meniul ajunsese la mine după ce plecasem. Aveam să aflu a doua zi că cea mai importantă activitate se petrece dimineața cînd ajungi la serviciu și trebuie să bifezi o listă cu ce mănînci la prînz. Uite de-aia mă dau eu în vînt după Europa, că viața începe cu întrebarea, foarte serioasă și plăcută, dacă la masă iei carne sau pește. Sau pătrunjel, mă rog. Nu, n-aveau pileală, Suedia nu e totuși Franța.
P e administrator IT, un puști mișto și fumător. Gazda ne suprinde pe amîndoi afară și ne interpelează. P răspunde „We are making this planet a better world”.
Seara mergem la cîrciumă, suedezul zice că la cea mai bună din oraș. Îl cred, mîncarea și beutura puteau fi într-adevăr mai rele. La o trecere de pietoni vedem un camion cu remorcă plin cu bușteni. Ceilalți doi vorbesc în suedeză, arătînd camionul. Întreb la plezneală: să nu-mi ziceți că-s de furat. Se întorc calmi spre mine și zic ba da. Ne plimbăm prin centru, pe malul rîului. Un cot frumos, cu cîrciumi pe margine, loc de scăldat și multă verdeață. Suedezul povestește cum acolo, acum zece ani, era o baltă împuțită. Ca să vezi, și eu care crezusem că Suedia s-a născut frumoasă și curată.
Gazda foarte simpatică, am avut destul timp, ne-am întins la vorbă. Ba despre copii, ba despre politică. Am întrebat-o dacă-i place politica suedeză. Mi-a zis sec: nu. Ajungem la ruși și la raiduri aeriene. Și uite așa aflu cu mirare că undeva, în colțul oricărui suflet de suedez drăguț și calm se ascunde frica. Pe drumul spre aeroport Ăl Mare povestește că pentru ei e o problemă foarte serioasă, în 20 de minute rușii pot fi deasupra Stockholmului. De-aia Suedia e ticsită cu avioane, piste și adăposturi. A zis că au 250 de avioane.
M-am uitat pe net, n-au 250 de avioane. Dar mie mi-a plăcut ideea. M-am gîndit bine și am hotărît că aș vrea să am 250 de Saab Gripen.
.j
Am ajuns la ora mesei. Ăl Mare îmi comandase pește pentru că lista cu meniul ajunsese la mine după ce plecasem. Aveam să aflu a doua zi că cea mai importantă activitate se petrece dimineața cînd ajungi la serviciu și trebuie să bifezi o listă cu ce mănînci la prînz. Uite de-aia mă dau eu în vînt după Europa, că viața începe cu întrebarea, foarte serioasă și plăcută, dacă la masă iei carne sau pește. Sau pătrunjel, mă rog. Nu, n-aveau pileală, Suedia nu e totuși Franța.
P e administrator IT, un puști mișto și fumător. Gazda ne suprinde pe amîndoi afară și ne interpelează. P răspunde „We are making this planet a better world”.
Seara mergem la cîrciumă, suedezul zice că la cea mai bună din oraș. Îl cred, mîncarea și beutura puteau fi într-adevăr mai rele. La o trecere de pietoni vedem un camion cu remorcă plin cu bușteni. Ceilalți doi vorbesc în suedeză, arătînd camionul. Întreb la plezneală: să nu-mi ziceți că-s de furat. Se întorc calmi spre mine și zic ba da. Ne plimbăm prin centru, pe malul rîului. Un cot frumos, cu cîrciumi pe margine, loc de scăldat și multă verdeață. Suedezul povestește cum acolo, acum zece ani, era o baltă împuțită. Ca să vezi, și eu care crezusem că Suedia s-a născut frumoasă și curată.
Gazda foarte simpatică, am avut destul timp, ne-am întins la vorbă. Ba despre copii, ba despre politică. Am întrebat-o dacă-i place politica suedeză. Mi-a zis sec: nu. Ajungem la ruși și la raiduri aeriene. Și uite așa aflu cu mirare că undeva, în colțul oricărui suflet de suedez drăguț și calm se ascunde frica. Pe drumul spre aeroport Ăl Mare povestește că pentru ei e o problemă foarte serioasă, în 20 de minute rușii pot fi deasupra Stockholmului. De-aia Suedia e ticsită cu avioane, piste și adăposturi. A zis că au 250 de avioane.
M-am uitat pe net, n-au 250 de avioane. Dar mie mi-a plăcut ideea. M-am gîndit bine și am hotărît că aș vrea să am 250 de Saab Gripen.
.j
25 oct. 2014
Note de călătorie (II) - extraordinarele aventuri ale lui Jemanfu care a zburat cu un aparat mai greu decît aerul
Sigur că am ajuns înspăimîntat la București, sigur că m-am rătăcit puțin, sigur că am călătorit clandestin noaptea tîrziu cu autobuzul, sigur că am ratat hotelul la care aveam rezervare și sigur că am ajuns dezorientat în aeroport, cu un șofer explicîndu-mi nu foarte prietenos cum va trebui să iau un autobuz înapoi spre București.
Cert este că la un moment dat am ajuns într-un pat, mi-am supt degetul preț de cîteva minute și am tras concluzia că singura soluție pentru toate problemele mele curente ar fi să pierd avionul, după care am adormit liniștit.
A doua zi la 5 dimineața ființa antipatică de la recepție a început să-mi bată în ușă ca nebuna, exact așa cum îi cerusem. Hotelul era lîngă pasarelă, așa că am ajuns repede pe jos. Recomandările agenției, scrise și în foaia aia de parcurs, sînt să fii acolo cu două ore mai deveme. După ce stai la două cozi greșite înțelegi și de ce. La Otopeni cafeaua de un leu costă șapte lei, am băut două. La a doua începusem să mă uit atent după băieții de la DNA, pe teme de spălare de bani.
Cu chiu cu vai am ajuns la îmbarcare. Am examinat critic avionul, am constatat că avea aripi și motoare, și am decis să mă urc. Înăuntru erau două stewardese, una mai urîtă decît cealaltă. Cea mai puțin urîtă avea o față oarecum drăglașă, dar cealaltă arăta ca un comisar sovietic. Rușine, linii aeriene de doi bani! mi-am zis, o să vă reclam! Curajos și hotărît să merg totuși pînă la capăt, m-am așezat.
Am observat că explicațiile cu utilizarea echipamentului de salvare devin tot mai detaliate. M-aștept dintr-o clipă într-alta ca înainte de plecare să facem și cîteva exerciții de evacuare. Am avut sandviciuri calde. Am fost probabil singurul din avion care a luat. Nici astăzi nu știu cum de-au aflat ăilalți că te poți frige cu brînza topită. La un moment dat, ca la un semn, toți sar și-și scot laptoapele. Am crezut că e obligatoriu. M-am interesat, nu era. Din neatenție nu mi-am pus cafea pe pantalonii proaspăt spălați, așa cum fac de obicei înaintea întîlnirilor importante.
Schiphol e destul de mare, au inclusiv indicatoare de timp pînă la poarta la care vrei să mergi. Mi-a evocat oarecum o excursie pe crestele Carpaților: vîrful Moldoveanu, 2 ore, iarna 6 ore. La avion ne-a dus cu autobuzul. Olandezul a cam rătăcit-o, nu prea le au nici olandejii ăștia. Mă urc într-o țîră de avion, un fel de cursă locală, vai de mama lui. Înăuntru, un bărbat. Hait, zic, ăștia nici măcar n-au stewardese. Doamne, Jemanfu, în ce te-ai băgat! Ba aveau. Apare o roșcată cu ochi albaștri, exact atît de puțin mai puțin foarte frumoasă cît să fii sigur că are niște picioare beton. Cum să nu-ți dorești să supraviețuiești în asemenea condiții? Cum să nu vrei să aprofundezi în cele mai mici detalii toată coregrafia aia a utilizării echipamentului de salvare? Trebuie să recunosc că în clipa aceea perspectiva mea asupra catastrofelor aeriene s-a schimbat definitiv.
Remarcasem încă din autobuz o ființă de sex suedez, singura femeie foarte frumoasă din grup, dar ce zic frumoasă, era o splendoare. Cum îmi căutam eu așa locul, unde credeți că era? Lîngă suedeză. Citea ceva de Jojo Și-nu-mi-știu-cum. O intelectuală, îmi zic, joc pe teren propriu. După ce decolăm scot din bagaj cărămida lui Cabrera Infante și o așez pe scaun cu un gest elegant, nici prea ostentativ dar nici de nebăgat în seamă. Suedeza, nimic. Noroc că la un moment dat iese și începe un mic joc de relaxare a picioarelor. Îi zic că lectura excesivă poate dăuna. Îmi povestește că vine din LA, după o excursie în America de Nord. I-am înjurat în gînd pe ăia de la firmă, că știam că au program de seară cu mine, și ne-am despărțit amiabil.
Am aterizat într-o pădure. Aeroportul Goteborg e într-o pădure, n-am mai văzut așa ceva în viața mea!
.j
Cert este că la un moment dat am ajuns într-un pat, mi-am supt degetul preț de cîteva minute și am tras concluzia că singura soluție pentru toate problemele mele curente ar fi să pierd avionul, după care am adormit liniștit.
A doua zi la 5 dimineața ființa antipatică de la recepție a început să-mi bată în ușă ca nebuna, exact așa cum îi cerusem. Hotelul era lîngă pasarelă, așa că am ajuns repede pe jos. Recomandările agenției, scrise și în foaia aia de parcurs, sînt să fii acolo cu două ore mai deveme. După ce stai la două cozi greșite înțelegi și de ce. La Otopeni cafeaua de un leu costă șapte lei, am băut două. La a doua începusem să mă uit atent după băieții de la DNA, pe teme de spălare de bani.
Cu chiu cu vai am ajuns la îmbarcare. Am examinat critic avionul, am constatat că avea aripi și motoare, și am decis să mă urc. Înăuntru erau două stewardese, una mai urîtă decît cealaltă. Cea mai puțin urîtă avea o față oarecum drăglașă, dar cealaltă arăta ca un comisar sovietic. Rușine, linii aeriene de doi bani! mi-am zis, o să vă reclam! Curajos și hotărît să merg totuși pînă la capăt, m-am așezat.
Am observat că explicațiile cu utilizarea echipamentului de salvare devin tot mai detaliate. M-aștept dintr-o clipă într-alta ca înainte de plecare să facem și cîteva exerciții de evacuare. Am avut sandviciuri calde. Am fost probabil singurul din avion care a luat. Nici astăzi nu știu cum de-au aflat ăilalți că te poți frige cu brînza topită. La un moment dat, ca la un semn, toți sar și-și scot laptoapele. Am crezut că e obligatoriu. M-am interesat, nu era. Din neatenție nu mi-am pus cafea pe pantalonii proaspăt spălați, așa cum fac de obicei înaintea întîlnirilor importante.
Schiphol e destul de mare, au inclusiv indicatoare de timp pînă la poarta la care vrei să mergi. Mi-a evocat oarecum o excursie pe crestele Carpaților: vîrful Moldoveanu, 2 ore, iarna 6 ore. La avion ne-a dus cu autobuzul. Olandezul a cam rătăcit-o, nu prea le au nici olandejii ăștia. Mă urc într-o țîră de avion, un fel de cursă locală, vai de mama lui. Înăuntru, un bărbat. Hait, zic, ăștia nici măcar n-au stewardese. Doamne, Jemanfu, în ce te-ai băgat! Ba aveau. Apare o roșcată cu ochi albaștri, exact atît de puțin mai puțin foarte frumoasă cît să fii sigur că are niște picioare beton. Cum să nu-ți dorești să supraviețuiești în asemenea condiții? Cum să nu vrei să aprofundezi în cele mai mici detalii toată coregrafia aia a utilizării echipamentului de salvare? Trebuie să recunosc că în clipa aceea perspectiva mea asupra catastrofelor aeriene s-a schimbat definitiv.
Remarcasem încă din autobuz o ființă de sex suedez, singura femeie foarte frumoasă din grup, dar ce zic frumoasă, era o splendoare. Cum îmi căutam eu așa locul, unde credeți că era? Lîngă suedeză. Citea ceva de Jojo Și-nu-mi-știu-cum. O intelectuală, îmi zic, joc pe teren propriu. După ce decolăm scot din bagaj cărămida lui Cabrera Infante și o așez pe scaun cu un gest elegant, nici prea ostentativ dar nici de nebăgat în seamă. Suedeza, nimic. Noroc că la un moment dat iese și începe un mic joc de relaxare a picioarelor. Îi zic că lectura excesivă poate dăuna. Îmi povestește că vine din LA, după o excursie în America de Nord. I-am înjurat în gînd pe ăia de la firmă, că știam că au program de seară cu mine, și ne-am despărțit amiabil.
Am aterizat într-o pădure. Aeroportul Goteborg e într-o pădure, n-am mai văzut așa ceva în viața mea!
.j
Note de călătorie (I) - povestea covorului ruginiu al toamnei
Am plecat spre Suedia cu trenul. Una dintre bucuriile mele deloc secrete este mersul cu trenul. Dacă m-ai întreba cum se simt pruncii la sînul mamelor, aș răspunde spontan că se simt ca mine în tren.
Cum mergeam eu așa pe Valea Prahovei am constatat că e la fel cum am lăsat-o demult, în lunile de septembrie ale minunatelor mele reîntoarceri bucureștene de student: destul de colorată, un pic prăfuită și foarte familiară. Și cum stăteam eu așa, beam bere, ascultam tîgîdîmul liniștitor al trenului și contemplam frunze, mi-am adus aminte de covorul ruginiu al toamnei. Așa începea o propoziție care m-a obsedat zeci de ani de zile și pe care mi-am dat seama cu nespusă plăcere că în sfîrșit am uitat-o.
Povestea începe prin clasa a treia sau a patra, cu Getuța. Getuța era o fată foarte cuminte, ordonată, harnică și silitoarea la învățătură. Ca o paranteză, Getuța mai avea și codițe. Literatura e plină de fetițe cu codițe de care trăgeau băiețeii, dar eu n-o știu decît pe Getuța. Pentru premiantul de mine, în schimb, Getuța era o pacoste. Ca orice preminat, le știam pe toate cu mici excepții. O dată pe an dădeam un rateu, uitam, mă rosteam neglijent sau pur și simplu nu citeam lecția. Și atunci, deși nu numai atunci, intervenea, casant și agasant, Getuța.
Mult înainte de a începe noi să studiem diferența dintre propoziția simplă și cea complicată, Getuța se ilustrase deja în domeniu. Parcă o văd ridicîndu-se dreaptă și impecabilă, aranjîndu-și cu un gest cochețel codițele, și rostind celebra propoziție: covorul ruginiu al toamnei, și așa mai departe. Lua note bune la compuneri, Getuța. După ce am început să studiem problema diferenței dintre propozițiile simple și complicate, pe care eu n-am înțeles-o niciodată, Getuța a fost în largul ei. Practic nu era zi de la Dumnezeu să nu aud foșnetul molcom dar sigur al celebrei propoziții.
Era ziua mea, cel mai probabil printr-a patra, deci 17 februarie 1970. Doamna m-a ridicat în picioare, m-a întreabat de una-alta și eu am răspuns corespunzător așteptărilor de premiant. La sfîrșit, pour la bonne bouche, mă pune să zic o propoziție complicată. Creierii mi-au fost inundați dintr-o dată de covorul ruginiu al toamnei, care mă împiedica să născocesc altceva. Cu fălcile încleștate, cu toți quarcii trupului jurînd că nu voi zice niciodată propoziția aia, nu mai puteam decît să mă opun destinului. Pînă la urmă ceea ce era să se întîmple s-a întîmplat: Getuța s-a ridicat dreaptă, și-a aranjat codițele, și a zis-o. Am luat singurul 9 din clasele primare.
Dar am uitat-o, în sfîrșit am uitat-o, De-acum mă pot gîndi cu drag la Getuța, oriunde s-ar afla, și aș vrea să-i spun că mi-e dor de ea ca de copilăria mea, din care face parte, și că poate ne vedem cu plăcere să mai povestim.
.j
Cum mergeam eu așa pe Valea Prahovei am constatat că e la fel cum am lăsat-o demult, în lunile de septembrie ale minunatelor mele reîntoarceri bucureștene de student: destul de colorată, un pic prăfuită și foarte familiară. Și cum stăteam eu așa, beam bere, ascultam tîgîdîmul liniștitor al trenului și contemplam frunze, mi-am adus aminte de covorul ruginiu al toamnei. Așa începea o propoziție care m-a obsedat zeci de ani de zile și pe care mi-am dat seama cu nespusă plăcere că în sfîrșit am uitat-o.
Povestea începe prin clasa a treia sau a patra, cu Getuța. Getuța era o fată foarte cuminte, ordonată, harnică și silitoarea la învățătură. Ca o paranteză, Getuța mai avea și codițe. Literatura e plină de fetițe cu codițe de care trăgeau băiețeii, dar eu n-o știu decît pe Getuța. Pentru premiantul de mine, în schimb, Getuța era o pacoste. Ca orice preminat, le știam pe toate cu mici excepții. O dată pe an dădeam un rateu, uitam, mă rosteam neglijent sau pur și simplu nu citeam lecția. Și atunci, deși nu numai atunci, intervenea, casant și agasant, Getuța.
Mult înainte de a începe noi să studiem diferența dintre propoziția simplă și cea complicată, Getuța se ilustrase deja în domeniu. Parcă o văd ridicîndu-se dreaptă și impecabilă, aranjîndu-și cu un gest cochețel codițele, și rostind celebra propoziție: covorul ruginiu al toamnei, și așa mai departe. Lua note bune la compuneri, Getuța. După ce am început să studiem problema diferenței dintre propozițiile simple și complicate, pe care eu n-am înțeles-o niciodată, Getuța a fost în largul ei. Practic nu era zi de la Dumnezeu să nu aud foșnetul molcom dar sigur al celebrei propoziții.
Era ziua mea, cel mai probabil printr-a patra, deci 17 februarie 1970. Doamna m-a ridicat în picioare, m-a întreabat de una-alta și eu am răspuns corespunzător așteptărilor de premiant. La sfîrșit, pour la bonne bouche, mă pune să zic o propoziție complicată. Creierii mi-au fost inundați dintr-o dată de covorul ruginiu al toamnei, care mă împiedica să născocesc altceva. Cu fălcile încleștate, cu toți quarcii trupului jurînd că nu voi zice niciodată propoziția aia, nu mai puteam decît să mă opun destinului. Pînă la urmă ceea ce era să se întîmple s-a întîmplat: Getuța s-a ridicat dreaptă, și-a aranjat codițele, și a zis-o. Am luat singurul 9 din clasele primare.
Dar am uitat-o, în sfîrșit am uitat-o, De-acum mă pot gîndi cu drag la Getuța, oriunde s-ar afla, și aș vrea să-i spun că mi-e dor de ea ca de copilăria mea, din care face parte, și că poate ne vedem cu plăcere să mai povestim.
.j
13 oct. 2014
Neurastenie sau lovitură de stat
Îmi place că alegerile au resuscitat un subiect interesant din vara lui 2012. Ca de obicei mă gîndesc numai la prostii, de pildă mă întreb dacă avem o constituție. Asta presupune un acord între cetățeni responsabili și un mecanism care să-l impună. Ceea ce constat e că avem doar un text indigest care reglementează relațiile dintre stat și supușii săi. Un text produs de Ion Iliescu și acoliții întru perpetuarea propriei specii și care a fost cîrpit pe ici pe colo de-a lungul anilor, din motive conjuncturale.
Nu că aș fi vrut musai să mă întrebe cineva și pe mine, deși mi-ar fi plăcut. Nu este doar un text neinteligibil, deși ar fi trebuit să fie reperul fundamental la care să apelăm atunci cînd ne încurcăm. În ultimă instanță constituția României consacră doar două drepturi: dreptul la violență al statului asupra mea ca cetățean și, într-o formulare mai slabă, dreptul unui dobitoc ca Nicolicea să-mi explice mie cum e cu limba română.
De aici rezultă situația absolut hilară că de evenimentele din vara lui 2012 au fost de fapt afectați doar cîțiva astenici care au somatizat nevoia de ordine și cîțiva maniaci cu rigori speculative. Adică eu și cîțiva afini. O minoritate ridicolă. Restul au fost doar băsiști plus o masă amorfă antisistem.
Zero și ceva la sută nu se numește acord constituțional, Doamna cu Licornul nu există.
.j
Nu că aș fi vrut musai să mă întrebe cineva și pe mine, deși mi-ar fi plăcut. Nu este doar un text neinteligibil, deși ar fi trebuit să fie reperul fundamental la care să apelăm atunci cînd ne încurcăm. În ultimă instanță constituția României consacră doar două drepturi: dreptul la violență al statului asupra mea ca cetățean și, într-o formulare mai slabă, dreptul unui dobitoc ca Nicolicea să-mi explice mie cum e cu limba română.
De aici rezultă situația absolut hilară că de evenimentele din vara lui 2012 au fost de fapt afectați doar cîțiva astenici care au somatizat nevoia de ordine și cîțiva maniaci cu rigori speculative. Adică eu și cîțiva afini. O minoritate ridicolă. Restul au fost doar băsiști plus o masă amorfă antisistem.
Zero și ceva la sută nu se numește acord constituțional, Doamna cu Licornul nu există.
.j
24 sept. 2014
Pagini memorabile din psihopatologia jurnalismului românesc: Iisus Cristoiu cu aplicații la cazul Robert Turcescu
Nu i-am zis eu Iisus Cristoiu, dacă nu mă înșel i-au zis Cațavencii. Îmi revendic denominațiunea sindromului, și o fac cu toată simpatia, așa cum ar trebui să rezulte de mai jos. După știința mea Ion Cristoiu a fost primul mare succes de jurnalism popular. El a trecut prin următoarele faze:
1.talentul nativ sau perspectiva proaspătă asupra faptelor - cu o echipare bună îți pui întrebări; cu puțină intuiție și noroc, găsești de multe ori și răspunsuri.
2.fandacsia sau datoria de a găsi răspunsuri - dacă punctul unu funcționează corect, o suită de succese te conduce la obligația de serviciu de a găsi permanent răspunsuri. cu ceva mai multă dotare și noroc treci și peste faza asta.
3.ipohondria sau mîntuirea prin premoniții - în ultimă instanță o suită de succese, oricît de limitate ar fi ele, te conduce la ideea de a prevedea viitorul. dar viitorul, ca orice viitor, e idiosincratic și-ți joacă feste, că așa vrea falusul lui de viitor. În mod tipic ajungi la un conflict cu faptele. prin prisma confortului personal e considerabil mai simplu să sacrifici faptele decît să-ți adaptezi perspectiva. se numește disonanță cognitivă, o sintagmă care nu-mi place pentru că e utilizată de tot felul de pițigoi născuți în cultura fb și care în ultimă instanță sînt niște idioți îndărătnici cu care nu se poate discuta.
Toată afacerea descrie o evoluție perfect normală în cazul unei personalități accentuate. Pînă la un punct o personalitate accentuată e simpatică. Punctul este în mod precis atunci cînd te desparți definitiv de realitate. Îi recunosc lui Ion Cristoiu nu doar meritul de a fi admis momentul ci și faptul că a făcut singurul gest onorabil în situația dată: s-a retras și s-a dus la bibliotecă. Ca să faci așa ceva îți trebuie substanță, caracter și multă putere, Nu vreau să speculez excesiv aici despre stima pe care i-aș purta-o eu jurnalistuluii Cristoiu, discuția e mult mai complicată și mai întinsă. Vorbesc doar despre felul particular prin care un om particular a trecut printr-o situație particulară.
Nu sînt mare consumator de media mainstream și prin urmare observațiile mele trebuiesc luate cu rezerva cuvenită. Am urmărit B1 TV cu o oarecare consecvență în sezonul toamnă-iarnă 2011-2012. Ion Cristoiu a făcut cîteva interviuri mișto. Pînă la urmă mi se pare că a colapsat sau era pe cale să colapseze sub povara pupicurilor în cur, o bună parte venind din partea lui Robert Turcescu. Sper doar ca rătăcirea din urmă să nu fie mai rea decît cea dintîi.
Lăsînd la o parte inițiatorul, care are marele merit că a și găsit soluția, media românească e plină de cazuri similare. Mult mai multe decît e cazul să pomenesc aici. Nu mi se pare deloc anormal dacă natura umană arată cam cum îmi închipui eu. Sînt mai mulți cei care cad decît cei care răzbesc.
Acum mulți ani aveam un VW Transporter cu radio și megeam mult cu el. Radioul era pe EuropaFM. cînd nu era pe Cultural/Muzical. Acolo l-am descoperit pe Robert Turcescu, un om susceptibil de curiozități. Care își punea întrebări și părea interesat de felul optim de a formula întrebări.Și părea sincer interesat de a găsi răspunsuri.
Mai tîrziu l-am găsit în perioada pomenită la B1. Era de nerecunoscut: militant apodictic și cu soluții prefabricate. Niciun fel de interes pentru stabilirea faptelor. Trecuse în faza 3. Ulterior publica un blog cu speculații baroc-conspirativ-îmbîrligate ilizibile. Nu știu cine l-ar fi putut lua în serios, nu-i știu audiența și nu mă interesează. Aspira inevitabil inteligențe sub-medii gata să fie aspirate.
Concluzia mea e simplă: nu ai de ce să-l acuzi pe Robert Turcescu. Temele militantismelor lui erau așa de transparente încît nu mai conta că erau personale sau că îi erau sugerate de cineva. Că își face o vină din faptul că le-a susținut fără să creadă în ele e de un ridicol enorm. Că i s-a părut că o ieșire spectaculoasă îl aranjează, așijderea. Îmi mențin ipoteza că mai curînd a clacat, nu sub povara responsbilității jurnalistice și nici sub povara vreunor presiuni exterioare ci pentru că n-a avut puterea să meargă la bibliotecă.
Într-o țară în care te poți bucura de bani și prestigiu batînd cîmpii ca analist politic cum face Bogdan Chirieac e firesc ca oameni care se tîrăsc pe teren după fapte cum fac cîțiva jurnaliști de investigații, să fie o nișă.
.j
1.talentul nativ sau perspectiva proaspătă asupra faptelor - cu o echipare bună îți pui întrebări; cu puțină intuiție și noroc, găsești de multe ori și răspunsuri.
2.fandacsia sau datoria de a găsi răspunsuri - dacă punctul unu funcționează corect, o suită de succese te conduce la obligația de serviciu de a găsi permanent răspunsuri. cu ceva mai multă dotare și noroc treci și peste faza asta.
3.ipohondria sau mîntuirea prin premoniții - în ultimă instanță o suită de succese, oricît de limitate ar fi ele, te conduce la ideea de a prevedea viitorul. dar viitorul, ca orice viitor, e idiosincratic și-ți joacă feste, că așa vrea falusul lui de viitor. În mod tipic ajungi la un conflict cu faptele. prin prisma confortului personal e considerabil mai simplu să sacrifici faptele decît să-ți adaptezi perspectiva. se numește disonanță cognitivă, o sintagmă care nu-mi place pentru că e utilizată de tot felul de pițigoi născuți în cultura fb și care în ultimă instanță sînt niște idioți îndărătnici cu care nu se poate discuta.
Toată afacerea descrie o evoluție perfect normală în cazul unei personalități accentuate. Pînă la un punct o personalitate accentuată e simpatică. Punctul este în mod precis atunci cînd te desparți definitiv de realitate. Îi recunosc lui Ion Cristoiu nu doar meritul de a fi admis momentul ci și faptul că a făcut singurul gest onorabil în situația dată: s-a retras și s-a dus la bibliotecă. Ca să faci așa ceva îți trebuie substanță, caracter și multă putere, Nu vreau să speculez excesiv aici despre stima pe care i-aș purta-o eu jurnalistuluii Cristoiu, discuția e mult mai complicată și mai întinsă. Vorbesc doar despre felul particular prin care un om particular a trecut printr-o situație particulară.
Nu sînt mare consumator de media mainstream și prin urmare observațiile mele trebuiesc luate cu rezerva cuvenită. Am urmărit B1 TV cu o oarecare consecvență în sezonul toamnă-iarnă 2011-2012. Ion Cristoiu a făcut cîteva interviuri mișto. Pînă la urmă mi se pare că a colapsat sau era pe cale să colapseze sub povara pupicurilor în cur, o bună parte venind din partea lui Robert Turcescu. Sper doar ca rătăcirea din urmă să nu fie mai rea decît cea dintîi.
Lăsînd la o parte inițiatorul, care are marele merit că a și găsit soluția, media românească e plină de cazuri similare. Mult mai multe decît e cazul să pomenesc aici. Nu mi se pare deloc anormal dacă natura umană arată cam cum îmi închipui eu. Sînt mai mulți cei care cad decît cei care răzbesc.
Acum mulți ani aveam un VW Transporter cu radio și megeam mult cu el. Radioul era pe EuropaFM. cînd nu era pe Cultural/Muzical. Acolo l-am descoperit pe Robert Turcescu, un om susceptibil de curiozități. Care își punea întrebări și părea interesat de felul optim de a formula întrebări.Și părea sincer interesat de a găsi răspunsuri.
Mai tîrziu l-am găsit în perioada pomenită la B1. Era de nerecunoscut: militant apodictic și cu soluții prefabricate. Niciun fel de interes pentru stabilirea faptelor. Trecuse în faza 3. Ulterior publica un blog cu speculații baroc-conspirativ-îmbîrligate ilizibile. Nu știu cine l-ar fi putut lua în serios, nu-i știu audiența și nu mă interesează. Aspira inevitabil inteligențe sub-medii gata să fie aspirate.
Concluzia mea e simplă: nu ai de ce să-l acuzi pe Robert Turcescu. Temele militantismelor lui erau așa de transparente încît nu mai conta că erau personale sau că îi erau sugerate de cineva. Că își face o vină din faptul că le-a susținut fără să creadă în ele e de un ridicol enorm. Că i s-a părut că o ieșire spectaculoasă îl aranjează, așijderea. Îmi mențin ipoteza că mai curînd a clacat, nu sub povara responsbilității jurnalistice și nici sub povara vreunor presiuni exterioare ci pentru că n-a avut puterea să meargă la bibliotecă.
Într-o țară în care te poți bucura de bani și prestigiu batînd cîmpii ca analist politic cum face Bogdan Chirieac e firesc ca oameni care se tîrăsc pe teren după fapte cum fac cîțiva jurnaliști de investigații, să fie o nișă.
.j
14 sept. 2014
Orice activitate umană care nu e interzisă explicit prin lege are drept la reproducere prin educație
Oricare: filatelia, culesul plantelor medicinale, bungee jumping, tîmplăria sau cîntatul în corul bisericii.
Este dreptul comunității locale să decidă că e interesată într-una sau mai multe astfel de activități, să-și angajeze responsabilitatea și să angajeze oameni care să le educe copiii.
Dacă ar fi după capul meu aș împărți bugetul de timp fix în trei părți egale:
Programa obligatorie de interes național - vorbit, scris, citit, socotit în limba maternă și în încă o limbă, Nu-i ușor, asta presupune geografia, istoria literatura, plastica și muzica unui spațiu cultural pentru fiecare limbă.
Programa opțională de interes național - științe naturale, științe sociale și dexteriăți (muzică, desen, sport și ce-o mai fi). La alegerea comunității dintr-o bască mare. Alegerea e a comunității doar că statul încă se mai angajează să ofere sprijin în manuale și personal calificat.
Programa la alegerea comunității - cum am zis mai sus, doar că e treaba comunității să gestioneze resursele. Pot face matematică sau orice altă materie suplimentar (meditații) sau la alt nivel (pregătire pentru olimpiada intergalactică). Dar dacă au în sat tîmplar sau popă sau potcovar, și-i interesează chestiunea, aia să facă.
Asta e.
.j
Este dreptul comunității locale să decidă că e interesată într-una sau mai multe astfel de activități, să-și angajeze responsabilitatea și să angajeze oameni care să le educe copiii.
Dacă ar fi după capul meu aș împărți bugetul de timp fix în trei părți egale:
Programa obligatorie de interes național - vorbit, scris, citit, socotit în limba maternă și în încă o limbă, Nu-i ușor, asta presupune geografia, istoria literatura, plastica și muzica unui spațiu cultural pentru fiecare limbă.
Programa opțională de interes național - științe naturale, științe sociale și dexteriăți (muzică, desen, sport și ce-o mai fi). La alegerea comunității dintr-o bască mare. Alegerea e a comunității doar că statul încă se mai angajează să ofere sprijin în manuale și personal calificat.
Programa la alegerea comunității - cum am zis mai sus, doar că e treaba comunității să gestioneze resursele. Pot face matematică sau orice altă materie suplimentar (meditații) sau la alt nivel (pregătire pentru olimpiada intergalactică). Dar dacă au în sat tîmplar sau popă sau potcovar, și-i interesează chestiunea, aia să facă.
Asta e.
.j
Statul trebuie să se ocupe de lucruri simple sau despre naționalizarea libertății de conștiință
Cînd statul cel mare și tare se pronunță asupra unei chestiuni delicate și complicate cum este religia atunci asistăm la naționalizarea acelei chestiuni. Nu doar cînd spune că religia e obligatorie sau e interzisă în școlile publice, ci chiar și atunci cînd prin intermediul instituțiilor sale face recomandări formale: mai curînd da sau mai curînd nu.
Lucrurile pot fi în regulă în anumite condiții, pînă cînd un grup invocă norma sau recomandările împotriva altui grup. Nu se negociază, se invocă forța autorității statului, și atunci libertatea de conștiință ia sfîrșit.
Statul trebuie să fie reținut în a-și asuma decizii în probleme delicate și complexe și de fapt cetățenii trebuie să fie reținuți în a delega statului decizia în astfel de probleme în care nu există un acord general. Asta e esența statului minimal. Nu e obligatoriu în a delega statului ceva atîta timp cît se poate ajunge la nivel local la acorduri onorabile între indivizi și grupuri. În cazul în care comunitatea de părinți vrea sau respinge un anumit tip de educație pentru copiii lor statul trebuie doar să nu-l împiedice, la caz că nu poate să-l sprijine.
Dacă creștinismul a avut vreo valoare, asta merită discutat doar după un studiu serios al istoriei. Despre predarea istoriei și despre cum privilegiază ea o anumită perspectivă în detrimentul alteia o să discutăm, poate, în altă parte.
Faptul că creștinismul are vitalitate și poate spune ceva despre societatea modernă nu poate fi nici postulat nici interzis de stat. Vom constata ulterior măsura în care comunitățile de părinți își doresc un învățămînt creștin de calitate. Atunci cînd se vor hotărî să fie atenți la calitatea manualelor și a persoanelor care predau religia. Și vor putea să decidă asupra manualelor și persoanelor. Abia atunci va fi bine pentru toată lumea, inclusiv pentru BOR, care se va vedea lipsită de mecanisme prin care poate influența decizia politică și obligată să facă față unor exigențe sporite.
Statul trebuie restituit individului și comunității mici, al cărui scop e destinat să-l slujească.
.j
Lucrurile pot fi în regulă în anumite condiții, pînă cînd un grup invocă norma sau recomandările împotriva altui grup. Nu se negociază, se invocă forța autorității statului, și atunci libertatea de conștiință ia sfîrșit.
Statul trebuie să fie reținut în a-și asuma decizii în probleme delicate și complexe și de fapt cetățenii trebuie să fie reținuți în a delega statului decizia în astfel de probleme în care nu există un acord general. Asta e esența statului minimal. Nu e obligatoriu în a delega statului ceva atîta timp cît se poate ajunge la nivel local la acorduri onorabile între indivizi și grupuri. În cazul în care comunitatea de părinți vrea sau respinge un anumit tip de educație pentru copiii lor statul trebuie doar să nu-l împiedice, la caz că nu poate să-l sprijine.
Dacă creștinismul a avut vreo valoare, asta merită discutat doar după un studiu serios al istoriei. Despre predarea istoriei și despre cum privilegiază ea o anumită perspectivă în detrimentul alteia o să discutăm, poate, în altă parte.
Faptul că creștinismul are vitalitate și poate spune ceva despre societatea modernă nu poate fi nici postulat nici interzis de stat. Vom constata ulterior măsura în care comunitățile de părinți își doresc un învățămînt creștin de calitate. Atunci cînd se vor hotărî să fie atenți la calitatea manualelor și a persoanelor care predau religia. Și vor putea să decidă asupra manualelor și persoanelor. Abia atunci va fi bine pentru toată lumea, inclusiv pentru BOR, care se va vedea lipsită de mecanisme prin care poate influența decizia politică și obligată să facă față unor exigențe sporite.
Statul trebuie restituit individului și comunității mici, al cărui scop e destinat să-l slujească.
.j
25 aug. 2014
Despre marginali - răspuns lui Ovidiu Neacșu
Prietenul meu Ovidiu Neacșu a scris pe facebook următoarele:
Prima este o definiție proprie - deci provizorie, și negociabilă - a marginalului: marginalul este un individ care are motivația și capacitatea să gîndească și să acționeze în răspăr cu norma general acceptată. Aici includ norma juridică dar și norma științifică sau morală. A fi marginal implică o doză considerabilă de creativitate. După experiența și lecturile mele marginalii sînt foarte rari.
A doua este interpretarea proprie a celor spuse de Ovidiu, care și ea poate suferi amendamente în urma unor clarificări. Din cîte înțeleg eu Ovidiu postulează un sistem normativ optim sau aproape de optim, și în plus continuu reformabil, în care toți oamenii sînt liberi și creativi înăuntrul sistemului și prin urmare încălcările de normă vor fi în mare excluse. Aș deduce că marginalii creativi, cei despre care spuneam mai sus că sînt rari, ar putea eventual să gîndească, dar în virtutea sistemului n-ar ajunge să acționeze pentru că sistemul ar absorbi spontan și elastic toate lucrurile bune și s-ar reforma din mers.
O observație importantă, în baza prejudecății mele inginerești, ar fi că de la hîrtie la operă e cale destul de lungă și plină de primejdii pe care lumea e în general obligată din diverse motive să o parcurgă. În lipsa contrabandei mă îndoiesc că se poate argumenta pe hîrtie că o anumită normă (sau lipsa ei) provoacă un anumit dezechilibru economic care se poate solda cu profit în beneficiul marginalului creativ. În lipsa unei monede alternative cu vitalitate, electronice dar nu numai, cum este Bitcoin, oamenii sînt greu de convins că monopolul unei bănci centrale poate fi pus în chestiune.
Lumea nu a fost convinsă de zborul cu aparate mai grele decît aerul prin demonstrații teoretice asupra portanței ci de către marginali nebuni care au zburat cu niște tărăboanțe riscînd să-și rupă gîtul.
O altă situație delicată o reprezintă cazul Snowden. Snowden se conformează destul de bine definiției marginalului. Lăsînd la o parte o sumedenie de alte chestiuni, foarte importante de altfel, pentru tehnicieni a fost crucial faptul că unele activități ale NSA, altfel foarte costisitoare, nu doar că nu întăresc dar chiar subminează securitatea SUA (a se vedea discuțiile destul de stufoase de pe schneier.com).
Cu siguranță preopinentul meu va găsi soluții problemelor descrise mai sus. Dar nu tuturor problemelor de acum și pînă în vecii vecilor, oricîte giumbușlucuri normative sau denormative ar face. Argumentul meu principial e că nu va exista pe lumea asta sistem fără fisuri. Și dacă nu curge apă prin ele, nu vedem fisurile. Ăsta cred că e rolul crucial al marginalilor. În plus mi-e greu să cred că se vor găsi argumente (istoria e împotrivă) potrivit cărora masele, prin ce știu eu ce proces misterios, vor deveni creative, și deci în lipsa unor clarificări de fond, Ovidiu e pasibil de o mîndrețe de acuză de progresism, și nu cred că vrea!
.j
ps.nu, nu fac apologia soluției imorale sau ilegale. nici măcar Robin Hood nu mi-e simpatic din punctul ăsta de vedere. o discuție despre libertate, deși mult mai stufoasă, e similar întemeiată pe rolul istoric al marginalilor deciși să-și gîndească și să-și trăiască libertatea.
Cred că trebuie să înțelegem ȘI SĂ EXPLICĂM (later edit) cât de importantă este libertatea a mase mari de oameni care trăiesc și muncesc unii în compania altora. Evadarea câtorva din sistem nu-i ajută decât pe ei, marginal. Poți să cumperi țigări de contrabandă, să mergi la unguri după benzină, să vinzi și să cumperi la negru, să plătești cu Bitcoin, tot într-o rețea mică de oameni ca tine te vei învârti. Dar vei fi tu și alți câțiva. Restul societății tot împovărată de taxe și reglementări va fi, munca și inovația lor tot descurajate vor fi, ei tot spoliați și trași în spate vor fi.Răspunsul meu e întemeiat pe două premise:
Dar marile invenții, marile investiții, marile soluții vin de la mase mari de oameni. De-aia tehnologia vine în valuri dinspre economiile mai libere și nu dinspre alea oropsite. De-aia speranța ridicată de viață, descoperirile în știință, educația de calitate sunt predominante în țările libere și nu în alea oropsite. De-aia ar trebui să promovăm o economie liberă, reducerea numărului și nivelului taxelor, privatizarea companiilor de stat și desființarea agențiilor și direcțiilor care nu fac decât să pună frână activității economice.
Dar marile invenții, marile investiții, marile soluții vin de la mase mari de oameni. De-aia tehnologia vine în valuri dinspre economiile mai libere și nu dinspre alea oropsite. De-aia speranța ridicată de viață, descoperirile în știință, educația de calitate sunt predominante în țările libere și nu în alea oropsite. De-aia ar trebui să promovăm o economie liberă, reducerea numărului și nivelului taxelor, privatizarea companiilor de stat și desființarea agențiilor și direcțiilor care nu fac decât să pună frână activității economice.
Prima este o definiție proprie - deci provizorie, și negociabilă - a marginalului: marginalul este un individ care are motivația și capacitatea să gîndească și să acționeze în răspăr cu norma general acceptată. Aici includ norma juridică dar și norma științifică sau morală. A fi marginal implică o doză considerabilă de creativitate. După experiența și lecturile mele marginalii sînt foarte rari.
A doua este interpretarea proprie a celor spuse de Ovidiu, care și ea poate suferi amendamente în urma unor clarificări. Din cîte înțeleg eu Ovidiu postulează un sistem normativ optim sau aproape de optim, și în plus continuu reformabil, în care toți oamenii sînt liberi și creativi înăuntrul sistemului și prin urmare încălcările de normă vor fi în mare excluse. Aș deduce că marginalii creativi, cei despre care spuneam mai sus că sînt rari, ar putea eventual să gîndească, dar în virtutea sistemului n-ar ajunge să acționeze pentru că sistemul ar absorbi spontan și elastic toate lucrurile bune și s-ar reforma din mers.
O observație importantă, în baza prejudecății mele inginerești, ar fi că de la hîrtie la operă e cale destul de lungă și plină de primejdii pe care lumea e în general obligată din diverse motive să o parcurgă. În lipsa contrabandei mă îndoiesc că se poate argumenta pe hîrtie că o anumită normă (sau lipsa ei) provoacă un anumit dezechilibru economic care se poate solda cu profit în beneficiul marginalului creativ. În lipsa unei monede alternative cu vitalitate, electronice dar nu numai, cum este Bitcoin, oamenii sînt greu de convins că monopolul unei bănci centrale poate fi pus în chestiune.
Lumea nu a fost convinsă de zborul cu aparate mai grele decît aerul prin demonstrații teoretice asupra portanței ci de către marginali nebuni care au zburat cu niște tărăboanțe riscînd să-și rupă gîtul.
O altă situație delicată o reprezintă cazul Snowden. Snowden se conformează destul de bine definiției marginalului. Lăsînd la o parte o sumedenie de alte chestiuni, foarte importante de altfel, pentru tehnicieni a fost crucial faptul că unele activități ale NSA, altfel foarte costisitoare, nu doar că nu întăresc dar chiar subminează securitatea SUA (a se vedea discuțiile destul de stufoase de pe schneier.com).
Cu siguranță preopinentul meu va găsi soluții problemelor descrise mai sus. Dar nu tuturor problemelor de acum și pînă în vecii vecilor, oricîte giumbușlucuri normative sau denormative ar face. Argumentul meu principial e că nu va exista pe lumea asta sistem fără fisuri. Și dacă nu curge apă prin ele, nu vedem fisurile. Ăsta cred că e rolul crucial al marginalilor. În plus mi-e greu să cred că se vor găsi argumente (istoria e împotrivă) potrivit cărora masele, prin ce știu eu ce proces misterios, vor deveni creative, și deci în lipsa unor clarificări de fond, Ovidiu e pasibil de o mîndrețe de acuză de progresism, și nu cred că vrea!
.j
ps.nu, nu fac apologia soluției imorale sau ilegale. nici măcar Robin Hood nu mi-e simpatic din punctul ăsta de vedere. o discuție despre libertate, deși mult mai stufoasă, e similar întemeiată pe rolul istoric al marginalilor deciși să-și gîndească și să-și trăiască libertatea.
1 iun. 2014
Cîteva gînduri despre educație pe care Jemanfu, observînd că începe să uite, le-a pus aici chiar de ziua copilului din el
Învățămîntul comunist a fost bun. Nu. Mă rog, a avut și părți bune. Nu. Și totuși, oamenii... Nu. Terminați cu prostiile.
Cea mai nocivă idee comunistă care persistă și azi și face un rău enorm este „pune mîna pe carte că altfel ajungi la muncă”. Nu doar de popor e vorba, ea poate fi întîlnită cît se poate de explicit la intelectuali umaniști contemporani: „De curind, oprindu-ma cu fetele mele sa ne uitam la niste lucrari de constructie, unul dintre muncitori li s-a adresat: “Sa invatati, ca uite unde am ajuns daca nu mi-a placut scoala!“. In urma cu 30 de ani, pe cind faceam practica intr-o fabrica, una dintre muncitoare ne indemnase aproape identic.” Ca să verificați dacă am scos corect din context, citiți aici. S-ar putea înțelege că ne facem doctori sau profesori universitari sau miniștri ca să scăpăm de muncă și e nasol.
Învățămîntul privat e bun. Ba nu, învățămîntul de stat e bun. Un sistem bun de învățămint tolerează orice formă de finanțare și administrare a învățămîntului. Singurul criteriu e succesul, chestie pe care încerc să o definesc în continuare.
Principala problemă e învățămîntul superior. Învățămîntul superior e o afacere între adulți responsabili și nu ne ocupăm aici de de-astea.
Avem nevoie de un liceu tare! Sigur că da, e o vîrstă frumoasă cînd totul încă mai e posibil și omul e plin de energie. Ar trebui să-i sculăm de dimineață și să-i facem zob de oboseală în tot felul de activități educative, altfel se apucă de prostii. Problema delicată e cum îi aducem în situația să accepte să facă asta. E problema educației obligatorii a copiilor de pîna la vîrsta la care se pot apuca de liceu sau de muncă. Asta arde.
Învățămîntul nu trebuie să fie obligatoriu, cum să obligi oamenii să facă ceva? Dacă întrebarea „ce-ar fi să nu-mi dau copilul la școală, lasă că e bună și școala vieții” ar fi o imposibilitate rațională ar fi în regulă. Dar nu e.
Individul trebuie să fie liber și să-și educe copilul cum îl taie pe el capul. Așa și face, în caz că n-ați observat. Dar prin educație nu se reproduce individul ci grupul sau comunitatea sau societatea, cum vreți să-i spuneți. Familia, comunitatea locală, grupurile de prieteni. Cel puțin la început niciunui individ nu-i trece prin cap să nu-și învețe copilul limba maternă, salutul amabil sau să fie cinstit. Astea nu-l ajută să fie fericit singur ci să se insereze corect în grupul în care urmează să trăiască cel puțin pînă o să ia decizii pe cont propriu. Despre asta e educația.
Principala problemă a educației e școala. Așa e, noi am făcut-o așa. Uităm prea adesea că ăștia micii învață în primul rînd de la noi, de la prieteni și de la televizor. Și în general de pe unde apucă. Hai să nu mai neglijăm chestia asta și să petrecem mai mult timp cu copii.
Cea mai mare tîmpenie pe care o spunem copiilor este „jocă-te frumos!”. Copiii la anumite vîrste nu se joacă frumos. Preferă să țipe, să se ude de sus pînă jos spălînd păpușa la chiuvetă, să-și pună ciorba pe piept, să cîrcălească pereții. Cei mai inventivi încearcă să dea foc la perdele. Și asta e teribila dificultate a educației timpurii: cum să ținem costurile locuirii sub control și în același timp să evităm un răspuns pripit și violent la întrebarea ce-o fi aia să te joci frumos?
Să muncească și să-și plătească fiecare școala. Învățămîntul gratuit la toată lumea e o tîmpenie. Egoismul e motorul progresului. Sigur că nu există nimic gratis pe lumea asta și sigur că s-au făcut multe lucruri interesante din egoism. Uite un raționament egoist și mișto. Copilul tău o să trăiască împreună cu copiii lor, o să le fie șef sau subaltern sau partener de afaceri sau de bere. Nu vrei ca ălalți să-l fure, să-i dea în cap, să-i facă viața grea. Poate se împrietenesc și atunci vrei să fie simpatici și culți. Eu m-am săturat să trăiesc într-o enclavă cu cîțiva prieteni iar restul să fie doar stupoare și groază. Copilul sau măcar nepoții să apuce o lume mai suportabilă. Și atunci punem mînă de la mînă și le plătim ceva și ălora de n-au destul.
Să mizăm pe olimpicii la matematică, să fim mîndri! Treaba olimpicilor la matematică e să cîștige olimpiade de matematică, și se pare că și-o fac cum trebuie. Sigur că putem fi mîndri, mie mi-s chiar simpatici. Dar olimpicii nu sînt o problemă centrală a sistemului de educație națională. De ei se ocupă cu succes dl.prof.Radu Gologan și echipa, sînt pe mîini bune, mi-am luat grija. În schimb mă uimesc milioanele și milioanele de români care habar n-au de matematică și care în același timp sînt mîndri dar și îngrijorați de soarta acestor olimpici. Nu de alta, dar toată tărășenia pare a le răpi din timpul în care ar putea verifica dacă ăla micu al lor știe tabla înmulțitii.
Să dăm educația pe mîinile specialiștilor, să lăsăm profesorii să-și facă treaba! Profesorii sînt oameni ca și noi, o bună parte sînt stimabili. Dar interesul lor în menținerea status quo-ului și în valorificarea unei poziții de forță pentru a obține creșterea veniturilor îi fac extrem de conservatori. Nu se poate conta pe ei în reformă. Singura forță reformistă sînt părinții. Școlile trebuie administrate de părinții din comunitățile locale.
Învățămîntul nu are miză. Nu discutăm aici de miza strategică, să renaștem moral sau industrial, să chestii. Vorbim de miza mică, individuală, de zi cu zi. Copilul e terorizat cu lucruri care o să-i folosească mai tîrziu. De pildă întrebarea cîte mere are Ana, care o să-i folosească la bacalaureat. Nu pot să cred că nu-i putem convinge că socotitul îi poate ajuta să-și gestioneze banii de bomboane sau că istoria nu e o poveste mișto.
La școală copiii își petrec timpul ascultînd un adult vorbind despre lucruri care nu-i interesează și despre care nici nu le trece prin minte să vorbească între ei. Între timp se prind că nici pe adult nu-l interesează să afle cîte mere are Ana. Mai ales că știe, s-a uitat la sfîrșit. Și ne mai mirăm că ajung la rîndul lor niște adulți ipocriți indolenți.
Să învățăm copiii informatică, e de viitor! Toată informatica de care are nevoie un neprofesionist se poate învăța în cîteva săptămîni. Ca să nu mai vorbim de circulația folclorului sau de ce se poate deprinde ca auxiliar pe lîngă alte materii. Dar ca să te exprimi corect, nuanțat și expresiv într-o limbă îți trebuie mulți, mulți ani de zile, și aici e jocu cu norocu!
Să nu uniformizăm, bogații să-și dea copiii la școli bogate iar săracii la școli sărace. Nu uniformizăm nimic, stați linștiți. Bogații au suficiente ocazii să-și valorifice avuția și sînt ultimul care i-aș împiedica. A scris unul că principala diferență dintre copii se explică prin calitatea timpului extrașcolar, mie mi-a plăcut. Același lucru e adevărat și pentru diferența de educație a părinților. Calea către elimnarea tuturor acestor diferențe se pierde în deșertul mort al discriminării pozitive. Pe de altă parte dacă nu reușim să cădem de acord asupra modului în care descriem lucrurile din jur începem să ne dăm la cap și să ne pierdem mințile. Din acest motiv a trăi un timp în aceleași condiții și a fi expuși la aceeași programă pe o durată suficient de lungă face bine tuturor. Și ăsta e scopul educației publice.
Primul lucru la care m-aș gîndi ca ministru al învățămîntului ar fi reducerea numărului de copii dintr-o clasă. Nu pot să cer rezultate de la oameni care trăiesc cu peste 30 de copii pe cap mai multe ore pe zi. Și după aia ne mirăm că o parte sînt astenici. Vorbesc de partea care nu e complet nevrozată.
E scump! De acord, dar hai să ne hotărîm dacă sună a reproș sau a mîndrie, că tot vorbim de investiții în educație. Nu e nici primul și nici ultimul care va fi scump.
Informatizarea e soluția! Nu chestionăm beneficiile tehnologiei, doar că informatica e un mijloc, nu o soluție. Ca să fiu mai clar: dacă avem de bătut un cui nu începem să discutăm despre ciocanizare. M-am uitat pe un raport al ministerului în care la realizări, pe unul dintre primele locuri era trecută achiziția a vreo două mii de microbuze. Se vorbea de fapt despre microbuzizarea învățămîntului, pentru că altfel n-am aflat nici de ce au fost cumpărate, nici cum au fost folosite și nici cum s-a îmbunătățit prezența copiilor la școală după achiziție. Informatizarea crește în egală măsură ordinea acolo unde e ordine dar și haosul acolo unde e haos.
Religia tîmpește. Dacă ne uităm în jur, observăm că tîmpesc în egală măsură consumul de alcool sau de morcovi, de biologie sau de religie. Aș deduce că administrarea neglijentă a oricăriu lucru, adică de către persoana nepotrivită, în momentul nepotrivit, fără pregătirea și interesul potrivite e nocivă. Dar nu e un motiv să desființăm ceva, mai bine să ne înțelegem copiii și pe noi înșine și să fim mai atenți.
Hai la educație, e gratis!
.j
ps.cîteva observații din off cu răspunsuri:
Etatistule! Statul nu trebuie desființat ci recuperat în beneficiul comunității. Exact atît de mare cît ne trebuie, că nici pîine nu facem mai multă decît mîncăm, că se aruncă.
Ești un socialist colectivist! Bolșevicule! Mare lucru n-ai înțeles, bine măcar că te-ai prins că textul se referă la tine. De fapt nu tu mă interesezi, că nu se mai poate face nimic, mi-e milă de copii.
Fascistule! De tine o să mă ocup în capitolul despre sănătate.
Cea mai nocivă idee comunistă care persistă și azi și face un rău enorm este „pune mîna pe carte că altfel ajungi la muncă”. Nu doar de popor e vorba, ea poate fi întîlnită cît se poate de explicit la intelectuali umaniști contemporani: „De curind, oprindu-ma cu fetele mele sa ne uitam la niste lucrari de constructie, unul dintre muncitori li s-a adresat: “Sa invatati, ca uite unde am ajuns daca nu mi-a placut scoala!“. In urma cu 30 de ani, pe cind faceam practica intr-o fabrica, una dintre muncitoare ne indemnase aproape identic.” Ca să verificați dacă am scos corect din context, citiți aici. S-ar putea înțelege că ne facem doctori sau profesori universitari sau miniștri ca să scăpăm de muncă și e nasol.
Învățămîntul privat e bun. Ba nu, învățămîntul de stat e bun. Un sistem bun de învățămint tolerează orice formă de finanțare și administrare a învățămîntului. Singurul criteriu e succesul, chestie pe care încerc să o definesc în continuare.
Principala problemă e învățămîntul superior. Învățămîntul superior e o afacere între adulți responsabili și nu ne ocupăm aici de de-astea.
Avem nevoie de un liceu tare! Sigur că da, e o vîrstă frumoasă cînd totul încă mai e posibil și omul e plin de energie. Ar trebui să-i sculăm de dimineață și să-i facem zob de oboseală în tot felul de activități educative, altfel se apucă de prostii. Problema delicată e cum îi aducem în situația să accepte să facă asta. E problema educației obligatorii a copiilor de pîna la vîrsta la care se pot apuca de liceu sau de muncă. Asta arde.
Învățămîntul nu trebuie să fie obligatoriu, cum să obligi oamenii să facă ceva? Dacă întrebarea „ce-ar fi să nu-mi dau copilul la școală, lasă că e bună și școala vieții” ar fi o imposibilitate rațională ar fi în regulă. Dar nu e.
Individul trebuie să fie liber și să-și educe copilul cum îl taie pe el capul. Așa și face, în caz că n-ați observat. Dar prin educație nu se reproduce individul ci grupul sau comunitatea sau societatea, cum vreți să-i spuneți. Familia, comunitatea locală, grupurile de prieteni. Cel puțin la început niciunui individ nu-i trece prin cap să nu-și învețe copilul limba maternă, salutul amabil sau să fie cinstit. Astea nu-l ajută să fie fericit singur ci să se insereze corect în grupul în care urmează să trăiască cel puțin pînă o să ia decizii pe cont propriu. Despre asta e educația.
Principala problemă a educației e școala. Așa e, noi am făcut-o așa. Uităm prea adesea că ăștia micii învață în primul rînd de la noi, de la prieteni și de la televizor. Și în general de pe unde apucă. Hai să nu mai neglijăm chestia asta și să petrecem mai mult timp cu copii.
Cea mai mare tîmpenie pe care o spunem copiilor este „jocă-te frumos!”. Copiii la anumite vîrste nu se joacă frumos. Preferă să țipe, să se ude de sus pînă jos spălînd păpușa la chiuvetă, să-și pună ciorba pe piept, să cîrcălească pereții. Cei mai inventivi încearcă să dea foc la perdele. Și asta e teribila dificultate a educației timpurii: cum să ținem costurile locuirii sub control și în același timp să evităm un răspuns pripit și violent la întrebarea ce-o fi aia să te joci frumos?
Să muncească și să-și plătească fiecare școala. Învățămîntul gratuit la toată lumea e o tîmpenie. Egoismul e motorul progresului. Sigur că nu există nimic gratis pe lumea asta și sigur că s-au făcut multe lucruri interesante din egoism. Uite un raționament egoist și mișto. Copilul tău o să trăiască împreună cu copiii lor, o să le fie șef sau subaltern sau partener de afaceri sau de bere. Nu vrei ca ălalți să-l fure, să-i dea în cap, să-i facă viața grea. Poate se împrietenesc și atunci vrei să fie simpatici și culți. Eu m-am săturat să trăiesc într-o enclavă cu cîțiva prieteni iar restul să fie doar stupoare și groază. Copilul sau măcar nepoții să apuce o lume mai suportabilă. Și atunci punem mînă de la mînă și le plătim ceva și ălora de n-au destul.
Să mizăm pe olimpicii la matematică, să fim mîndri! Treaba olimpicilor la matematică e să cîștige olimpiade de matematică, și se pare că și-o fac cum trebuie. Sigur că putem fi mîndri, mie mi-s chiar simpatici. Dar olimpicii nu sînt o problemă centrală a sistemului de educație națională. De ei se ocupă cu succes dl.prof.Radu Gologan și echipa, sînt pe mîini bune, mi-am luat grija. În schimb mă uimesc milioanele și milioanele de români care habar n-au de matematică și care în același timp sînt mîndri dar și îngrijorați de soarta acestor olimpici. Nu de alta, dar toată tărășenia pare a le răpi din timpul în care ar putea verifica dacă ăla micu al lor știe tabla înmulțitii.
Să dăm educația pe mîinile specialiștilor, să lăsăm profesorii să-și facă treaba! Profesorii sînt oameni ca și noi, o bună parte sînt stimabili. Dar interesul lor în menținerea status quo-ului și în valorificarea unei poziții de forță pentru a obține creșterea veniturilor îi fac extrem de conservatori. Nu se poate conta pe ei în reformă. Singura forță reformistă sînt părinții. Școlile trebuie administrate de părinții din comunitățile locale.
Învățămîntul nu are miză. Nu discutăm aici de miza strategică, să renaștem moral sau industrial, să chestii. Vorbim de miza mică, individuală, de zi cu zi. Copilul e terorizat cu lucruri care o să-i folosească mai tîrziu. De pildă întrebarea cîte mere are Ana, care o să-i folosească la bacalaureat. Nu pot să cred că nu-i putem convinge că socotitul îi poate ajuta să-și gestioneze banii de bomboane sau că istoria nu e o poveste mișto.
La școală copiii își petrec timpul ascultînd un adult vorbind despre lucruri care nu-i interesează și despre care nici nu le trece prin minte să vorbească între ei. Între timp se prind că nici pe adult nu-l interesează să afle cîte mere are Ana. Mai ales că știe, s-a uitat la sfîrșit. Și ne mai mirăm că ajung la rîndul lor niște adulți ipocriți indolenți.
Să învățăm copiii informatică, e de viitor! Toată informatica de care are nevoie un neprofesionist se poate învăța în cîteva săptămîni. Ca să nu mai vorbim de circulația folclorului sau de ce se poate deprinde ca auxiliar pe lîngă alte materii. Dar ca să te exprimi corect, nuanțat și expresiv într-o limbă îți trebuie mulți, mulți ani de zile, și aici e jocu cu norocu!
Să nu uniformizăm, bogații să-și dea copiii la școli bogate iar săracii la școli sărace. Nu uniformizăm nimic, stați linștiți. Bogații au suficiente ocazii să-și valorifice avuția și sînt ultimul care i-aș împiedica. A scris unul că principala diferență dintre copii se explică prin calitatea timpului extrașcolar, mie mi-a plăcut. Același lucru e adevărat și pentru diferența de educație a părinților. Calea către elimnarea tuturor acestor diferențe se pierde în deșertul mort al discriminării pozitive. Pe de altă parte dacă nu reușim să cădem de acord asupra modului în care descriem lucrurile din jur începem să ne dăm la cap și să ne pierdem mințile. Din acest motiv a trăi un timp în aceleași condiții și a fi expuși la aceeași programă pe o durată suficient de lungă face bine tuturor. Și ăsta e scopul educației publice.
Primul lucru la care m-aș gîndi ca ministru al învățămîntului ar fi reducerea numărului de copii dintr-o clasă. Nu pot să cer rezultate de la oameni care trăiesc cu peste 30 de copii pe cap mai multe ore pe zi. Și după aia ne mirăm că o parte sînt astenici. Vorbesc de partea care nu e complet nevrozată.
E scump! De acord, dar hai să ne hotărîm dacă sună a reproș sau a mîndrie, că tot vorbim de investiții în educație. Nu e nici primul și nici ultimul care va fi scump.
Informatizarea e soluția! Nu chestionăm beneficiile tehnologiei, doar că informatica e un mijloc, nu o soluție. Ca să fiu mai clar: dacă avem de bătut un cui nu începem să discutăm despre ciocanizare. M-am uitat pe un raport al ministerului în care la realizări, pe unul dintre primele locuri era trecută achiziția a vreo două mii de microbuze. Se vorbea de fapt despre microbuzizarea învățămîntului, pentru că altfel n-am aflat nici de ce au fost cumpărate, nici cum au fost folosite și nici cum s-a îmbunătățit prezența copiilor la școală după achiziție. Informatizarea crește în egală măsură ordinea acolo unde e ordine dar și haosul acolo unde e haos.
Religia tîmpește. Dacă ne uităm în jur, observăm că tîmpesc în egală măsură consumul de alcool sau de morcovi, de biologie sau de religie. Aș deduce că administrarea neglijentă a oricăriu lucru, adică de către persoana nepotrivită, în momentul nepotrivit, fără pregătirea și interesul potrivite e nocivă. Dar nu e un motiv să desființăm ceva, mai bine să ne înțelegem copiii și pe noi înșine și să fim mai atenți.
Hai la educație, e gratis!
.j
ps.cîteva observații din off cu răspunsuri:
Etatistule! Statul nu trebuie desființat ci recuperat în beneficiul comunității. Exact atît de mare cît ne trebuie, că nici pîine nu facem mai multă decît mîncăm, că se aruncă.
Ești un socialist colectivist! Bolșevicule! Mare lucru n-ai înțeles, bine măcar că te-ai prins că textul se referă la tine. De fapt nu tu mă interesezi, că nu se mai poate face nimic, mi-e milă de copii.
Fascistule! De tine o să mă ocup în capitolul despre sănătate.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)