31 mar. 2013

Talkupy UBB!

Am aflat de evenimentele de la UBB Cluj de pe Facebook. Nu le spun întîmplător evenimente, chiar aşa a fost vestea, că la Cluj se întîmplă ceva. Am ajuns pe privesc.eu unde am văzut ceva ce m-a lăsat cu gura căscată: nişte adulţi discutau civilizat şi responsabil încercînd să înţeleagă ce li se întîmplă lor, universităţii lor şi învăţămîntului superior românesc. Mi s-a părut uluitor şi reconfortant. Ce am văzut eu la început era o înregistrare din 27 martie pe care n-o mai găsesc. Ca să vă faceţi o idee includ transmisia din 28 martie:


După cîteva zeci de minute de urmărit discuţii am încercat să văd cum s-a ajuns aici. Am găsit o relatare a felului cum a început toată tărăşenia. Indiferent de posibilul parti pris, posibil pentru că e singura sursă consultată, reies clar două lucruri. Primul este că s-a încercat cenzurarea unei activităţi studenţeşti şi s-a mers pînă la a brusca persoane. Cîh. Al doilea e că a venit poliţia, care nu a fost fost chemată de studenţi şi care a intrat la liber în universitate ca în cazarmă. Aveţi imaginea: studenţii stăteau afară şi poliţaii înăuntru. Şi mai cîh.

Între timp se pare că administraţia UBB a revenit la sentimente mai bune şi a consimţit la discuţii. Păcat de ezitări, au ratat ocazia unei prime opţiuni inteligente.

Ar fi firesc ca după asta prefectul să primească un şut în cur de la ministrul de interne. Sînt optimist. Poate ar fi mai rezonabil să mă aştept să se găsească în tot guvernul un om cu respect de carte care să recunoască în public că îi e ruşine de ce s-a întîmplat. Dar poate că abea cînd pomenesc de "ruşine" şi de "respect de carte" la guvern sînt prea optimist.

Mie îmi place mult ce fac oamenii ăia acolo. Le ţin pumnii, şi sper din tot sufletul să rămînă aşa serioşi cum i-am văzut şi departe de sindicalisme ieftine. Şi poate nu insistă prea tare pe partea cu occupy, nici nu sună bine şi nici nu prea seamănă cu ce fac ei acolo.

.j

28 mar. 2013

Cînd torturile se fac colivă

Tocmai ce am citit ce zice unul, Clive Crook, pe Bloomberg:
Bailout fatigue says: “The Cypriots got themselves into this mess, and they should get themselves out. We’ll lend them a bit more, but only if we’re sure they’ll pay us back.” Cyprus didn’t get itself into this mess. It joined the euro system in 2008 with low public debt and a clean bill of health from EU governments (back then, not a word was said about shady Russians). Its banks are in trouble not because they accepted too many overseas deposits but because they bought too many Greek bonds -- an investment sanctified by international banking rules (which called such investments riskless) that was destroyed by the EU’s ham-fisted resolution of Greece’s threatened default. (Clive Crook,  Cyprus’s Plan B Is Still a Disaster, Bloomberg.com)
Ăsta parcă m-a citit pe mine. Ştiam eu că sînt deştept dar, vorba lui Mantzy, parcă nu mă aşteptam să se întîmple aşa de repde. Are dreptate Clive. Am fost mărinimoşi cu grecii, aproape că i-am scăpat pe ciprioţi. Dar am ostenit. Ne-am plictisit. Am dat un exemplu bun, ajunge. Ia să mai fie buni şi alţii. Care alţii?

Mi-a zis mie cineva din "interior": ştiţi care e diferenţa dintre un jucător mic şi unul mare? Jucătorul mic are un privilegiu: poate să se retragă oricînd din joc. Cel mare nu. Dacă se mută jucătorii mari, jocul îi urmează. Nici măcar nu au cum să se ascundă. Acolo unde sînt ei e şi jocul. Ei sînt jocul. Cînd se opresc ei, se opreşte şi jocul. Doar că jocul nu se mai poate opri, pentru că atunci lucrurile se duc, entropic, de rîpă. V-aţi prins sper, în sfîrşit, cum e cu marea finanţă şi conspiraţia. Nu e nicio conspiraţie, e o corvoadă.

Între timp KPMG declară încheiată cariera de paradis fiscal a Ciprului. Ne recomandă încotro să ne îndreptăm privirile. Printre altele, spre Malta. Alţii la fel de competenţi sugerează că Malta ar putea fi următorul Cipru. E clar, nu? De acum, dacă e să pierdem bani, nu mai trebuie să bîjbîim. Aflăm din presă, dela experţi, mergem la sigur. Ştiinţific.

Domnul Lazea de la BNR nu se lasă mai prejos şi ne explică pe îndelete ce să facem dacă avem 4,2 milioane de euro. Mi-am făcut cruce. Toată viaţa m-am străduit să fac cumva să nu strîng atîţia bani. N-a fost uşor, dar am reuşit. Am avut dreptate, am aflat că a meritat. Dacă nu erau în Cipru, acuma trebuia să-mi bat capul cum să fac să nu ratez măcar Malta.

Vă doresc o zi minunată ca o prezentatoare TV. Nu sînt ironic, pe bune: prostul moare de drum lung şi nebunul de grija altuia.

.j

ps.Aţi observat, am şi surse din interior, pe care nu le pot face publice. Sînt sobru şi misterios. Păi dacă nici asta nu te consacră, atunci ce.

26 mar. 2013

Cireşele amare de pe torturi

Gata, criza cipriotă s-a terminat. Cel puţin aşa zice aici. Respirăm uşuraţi. A fost ce-a fost, s-a făcut ce s-a făcut. Se cheamă că s-a gestionat criza. Acum putem să mergem acasă, să stăm la televizor şi să ne gîndim la mielul de Paşti. Şi mai ales să uităm. Asta cu uitatul ne iese cel mai bine.

Am uitat deja ce-a zis finanţistul ăla de la Eurogrup de s-a urcat dolarul în pom. Am uitat că plîng ciprioţii pe lîngă bancomate într-o economie din care lipsesc vreo 20% pentru următorii 5 ani. Am uitat că pînă în 2011 Cipru era o economie fanion, model de liberalism şi facilităţi financiare. Exact în vremea aia uitam că euro al nostru stătea aparent fără probleme lîngă rubla ălorlalţi. Şi mai ales uităm că mai acu încă o vreme Ciprul ar fi fost o ţară oarecare în care cîteodată, din cine ştie ce motive se trăia mai rău o vreme. Poate chiar cu 20% pentru 5 ani, doar că n-o ajuta nimeni să facă asta.

Dar uite că acum am ajutat-o şi lumea pare grozav de mulţumită. Că de fapt asta e toată deosebirea, cireaşa adăugată recent pe tort: lucrurile se petrec la fel ca înainte, doar că acum avem şi noi o contribuţie.

Şi cei mai mulţumiţi par a fi domnii cu finanţele. N-am nimic cu ei, departe de mine aiurerile alea cu finanţa modială. Nu cred că oamenii ăştia sînt mai deştepţi sau mai proşti, mai cumsecade sau mai răi, mai interesaţi sau mai dezinteresaţi decît restul. De acord, sînt mai buni bancheri decît mine. La fel cum eu sînt mai bun programator decît ei. Problema lor e una singură: aceea că pot muta de colo dincolo o sumă comparabilă cu PIB-ul Ciprului cu uşurinţa cu care rad o bere. Nici asta nu mă deranjează, slavă Domnului că nu trebuie s-o fac eu. Dar am senzaţia că li se pare că asta i-ar îndritui cumva la unele sfaturi care m-ar privi. De aici au rezultat cîteva sugestii pentru domniile lor.

Dragii mei,

1.Să nu cumva să vă îndemne Necuratul să mă trimiteţi la muncă. La muncă ştiu să mă duc şi singur. Nu mă puneţi să detaliez, că nici măcar voi n-aveţi atîţia bani de şampoane şi deodorante.

2.Să nu vă treacă prin cap să mă îndemnaţi la "mai multă informare şi mai multă responsabilitate". Nu eu am inventat tot balamucul ăsta şi mi se pare suficient că sînt obligat să-l trăiesc. Vă spun de pe acum: nici prin gînd nu-mi trece ca, în ziua în care o să mă duc la arie, la coasă sau după fîn, să-mi atîrn de gît NYSE, FTSE, DAX şi ce-o mai fi şi să mă apuc să le consult mai des decît fumez.

3.Lăsaţi clătinatul ăla competent din cap gen "Noi ştiam", "Noi am avertizat", "Noi vă ajutăm". Ştiaţi pe nevoia. Şi dacă aţi fi ştiut n-aţi fi spus-o nici amantei, că ştiutele astea costă o căruţă de bani. Serios vorbesc, lăsaţi-o aşa, mai bleagă, în păpuşoi. Nu că le-aş şti eu pe toate, ştiu doar cîteva bune şi cîteva rele. Ca fiecare despre fiecare. Şi zic că lucrurile sînt bine aşa cum sînt. Dar dacă insistaţi prea tare pe partea asta mă zgîndăriţi să mă gîndesc la etica bancară. Sau, mai rău, dacă există aşa ceva. Şi nu vreau.

Acu gata, puneţi-vă mînecuţele şi la treabă. Contez că fiecare dintre noi şi-o face bine şi cel mai bun semn e cînd nu auzim unii de alţii.

.j



23 mar. 2013

Dacă aş fi Beppe Grillo

Dacă aş fi Beppe Grillo aş negocia cu oricine cu două condiţii: alegeri pe internet şi mandat scurt, de doi, maxim trei ani. Nu cred că ar fi mare lucru să-i spui de pildă lui Bersani: "Dragă Luigi, ce-ar fi să transformăm instabilitatea asta a noastră cronică în virtute! Nu-ţi mai baţi capul cu demisii cînd alegerile sînt la îndemînă. Poporul o să aprecieze...". Sînt convins că Grillo ar găsi formula potrivită mai bine ca mine.

Victoria lui a fost un prilej pentru cîteva excelente exerciţii de jurnalism de întîmpinare printre care interviul luat de Vlad Mixich lui Fabrizio Tassinari. Judecînd după reacţiile occidentale, meritul lui Beppe Grillo pare a fi că a spulberat orice nădejde de a mai înţelege ceva din politică. În treacăt fie spus, nici pînă acum nu se înţelegea mare lucru. Încercaţi să-i ascultaţi cu rîndul pe Merkel şi pe Hollande. Dacă sînteţi ambiţioşi, adăugaţi-l şi pe Cameron.

Ulterior, într-o analiză de o rară fineţe publicată aici, Horaţiu Pepine alătură pe Grillo conservatorilor români care o urmează - chiar dacă nu în PDL adaug eu - pe Monica Macovei. După cum bine zice Pepine, nu nuanţele poziţiei politice sau stilistica activismului contează. Criteriul în această situaţie este intenţia sinceră a efortului de a readuce morala în centrul politicului.
Utopişti sau nu, sinceri sau demagogi, este cert că nu există în Europa alţi activişti care să vorbească cu mai multă pasiune despre convertirea politicii în „ceva frumos”. - spune autorul despre grillişti.
Cum să nu-ţi fie simpatici oamenii ăştia cînd şi tu crezi sincer că politica e ceva înalt şi că ţine cumva de esenţa conservatorismului ideea că nu e onoare mai mare ca aceea de a fi învestit într-un serviciu public. Nu poate fi o mai mare recunoaştere a meritului personal decît atribuirea unei responsabilităţi pe măsură, împreună cu obligaţia morală de a ţi-o asuma. Pentru un conservator morala precede şi e conţinută în decizia de a urma un destin politic.

Dar de aici încep deosebirile. Doamna Macovei şi alţii ca ea încă umblă prin ţară şi dau mîna cu primari şi poporeni în loc să stea pe facebook şi să colecţioneze likeuri. Nu prea îţi permite timpul şi, aş zice eu, nici îndemînarea să faci la fel de bine şi una şi alta. Dintr-un anumit punct de vedere sînt mai multe asemănări intre Macovei şi Merkel sau chiar Ponta şi cu leaderul SYRIZA, grecul Alexis Tsipras. Toţi cred că o carieră politică trece printr-o şcoală bună, experienţă administrativă şi activism disciplinat de organizaţie. E mai puţin important cît de serios au reuşit să facă asta fiecare în parte şi ce idei politice au urmat. Dar au făcut-o, după puteri, pentru că au crezut sincer că aşa se face. În ultimă instanţă cred că toţi aceştia, dacă ar fi să aleagă, ar prefera un rachiu cu Vasile la birtul comunal, cum spunea cineva pe net despre politicienii mai bătrîni, decît să stea să-şi verifice facebookul. Toţi cred că există un anumit fel de a face în politică. De pildă toţi cred că birocraţia nu e un rău ci un instrument necesar şi că scopul e să-l faci eficient. Scopul celor ca Grillo e să o dinamiteze, pentru că e mediatorul nelegitim între popor şi conducători, vezi înclinaţiile către democraţia directă

Proiectul politic, în viziunea primilor, are mare nevoie de respiraţia lungă a unei legislaturi de minim patru ani. Poate mai subtil, această viziune are nevoie la rîndul ei de experienţă, adică de istorie şi de cărţi. Deşi pare că vrea să impună o nouă paradigmă, cei care o împărtăşesc ştiu sigur că nu poţi încropi soluţii de azi pe mîine la probleme care apar de azi pe mîine fără să ai prudenţa să le aşezi într-un orizont mai larg de coerenţă, ca să nu periclitezi un echilibru pe care tu de fapt vrei să-l slujeşti.

Sînt detalii în care Beppe Grillo, Dan Diaconescu sau Frank Stronach nu se încurcă. Fiecare dintre ei crede că de politică te poţi ocupa aşa cum te ocupi de un eveniment artistic, de o televiziune sau de o afacere nord-americană şi că dacă faci serios una e uşor s-o faci şi pe cealaltă, în chip similar. Confirmarea au avut-o recent cu toţii: pe calea asta au obţinut voturi, în cazul lui Grillo şi al lui Diaconescu, într-o proporţie importantă. Competenţele lor manageriale şi de comunicare nu sînt de loc de neglijat într-o lume tot mai complicată în care prevalează capacitatea de reacţie rapidă.

Spre deosebire de autorul citat, eu nu cred că situaţia descrisă e doar un paradox al conservatorismului românesc ci o dificultate inevitabilă, dacă nu cumva aporie, a oricărei mişcări politice care are morala ca scop explicit, nu ca temelie implicită. Poate că asta se întrevede cel mai bine în ezitările unuia ca Frank Stronach. De aici vine, cred, schizofrenia alegerii între populism şi conservatorism. Dacă în paradigma clasică politica e arta de a construi un compromis politic fără să te compromiţi moral, grilliştii resping în principiu compromisul şi compromişii în numele unui proiect moral maximalist.

Consecinţa e că doamna Macovei face figură de răţuşca cea urîtă şi riscă să fie mîncată de ambele părţi înainte să ajungă lebădă. În timpul ăsta Beppe Grillo se pregăteşte să arunce apa din copaie, complet dezinteresat de faptul că vreun politician dinăuntru i-ar putea fi aliat. Să nu uităm, conservatorismul nu e simpatic. Grillismul este. Că de-aia zic, revenind la practica politică, că dacă aş fi în locul lui aş încerca să impun alegeri pe internet şi legislatură scurtă. Aş lua tuturor celorlaţi, vorba poetului, aerul de sub aripi. Cu puţină şansă ar putea însemna sfîrşitul politicii clasice.

Dar nu sînt Beppe Grillo şi dacă el are cumva dreptate urmările mi s-ar părea teribil de obositoare.


.j






21 mar. 2013

Dificultăţile unui top al veştilor proaste

Într-una din dimineţile trecute mă sfădeam cu un bun prieten care veste o fi mai proastă. Nu doar că ne cam înghesuiseră veştile proaste, dar erau numai una şi una.

Năstase. Adrian Năstase a ieşit din puşcărie. Să-i fie de bine, zice bunul meu prieten, şi nu pot să-l contrazic tocmai în Postul Mare. De tam-tam s-a ocupat fiul său, Andrei Năstase, care a publicat un apel pe situl televiziunii publice. Apelul citează o poezie a lui Adrian Păunescu, poezie minată de retorica aia patetică de care e plină toată opera bardului. Acolo unde l-am citit eu, apelul se întrerupea exact după versul "Şi martiri dar şi lichele". Ca să vezi, dragă Andrei, ce feste poate să-ţi joace o neatenţie! Lui Păunescu îi conveneau antitezele astea dramatice, de mare efect la publicul larg. Dar într-un caz concret ca al tău nu e înţelept să zugrăveşti lucrurile în alb şi negru, sugerînd că nu avem de ales. În alte condiţii aş fi admis că lichea e un cuvînt cam tare, inadecvat, aş fi fost înclinat să nuanţez. Dar spune şi tu, cum să mă gîndesc că un domn bogat, plinuţ şi mulţumit de sine cam cu asupra de măsură ar putea fi numit martir? Te umflă rîsul! De-aia zic, cred că tatăl tău are motive întemeiate să te îndemne la citit cărţi. Încă ceva: caută şi tu dintr-alea cu mai puţine virgule, eventual puse mai judicios.

Cipru. Cine şi cum plăteşte datoriile suverane şi alte datorii mari? Grea întrebare. Repezit cum sînt m-am gîndit că ar trebui să le plătească cine le-a făcut. Dar se pare că în ziua de azi, în care legăturile financiare nu doar că s-au înmulţit dar au devenit şi foarte subtile, chestiunea asta a devenit o problemă.

Mi-aduce aminte de firul lui Aristotel. Dacă tragi foarte tare de un fir perfect omogen, de unde ştie bietul fir unde să se rupă? - se întreba pe bună dreptate grecul nostru, anticipînd parcă problemele uniunii monetare europene. Privit foarte de deasupra firul arată aşa: omul muncii, uneori european, cîteodată german, îşi pune surplusul într-o bancă. Banca, uneori europeană, cîteodată chiar germană, face plasamente de portofoliu. Uneori cumpără direct obligaţiuni guvernamentale greceşti, alteori ajunge în Cipru prin intermediul unor fonduri de investiţii şi alteori ocoleşte prin extremul orient, prin intemediul unor instrumente financiare vehiculate de firme ca AIG. Cert este că o parte ajung mai direct sau mai pe ocolite la guvernul grec.

Imaginea are mai curînd virtuţi artistice decît financiare, dar ajută la pus întrebări. Firul ăsta pare că are un capăt mai gros şi unul mai subţire. Adică e mai plauzibil să se rupă în Cipru decît în Germania, mai curînd în Grecia decît în Franţa. Am spus pare pentru că nu e chiar aşa, pe măsură ce trece timpul ne apropiem de întrebarea ultimă, şi anume dacă euro o să se rupă în Franţa sau în Germania. Teamă mi-e că dacă ajungem acolo, firul zonei euro o să-i dea dreptate filosofului: neştiind unde să se rupă, o să se aleagă praful şi pulberea de el. Nu cred că a existat o solidaritate a zonei euro şi nici nu cred că va exista. Există doar o rigiditate birocratică şi asta face sistemul vulnerabil. Sistemele rigide crapă. Zona euro nu e solidară, ci rigidă. Şi deci va crăpa.

Foarte neplăcută e discuţia în care unii zic că doamna Merkel e fascistă iar alţii zic că restul lumii nu-s ca nemţii. Sigur că nu sînt, cine-şi făcea iluzia că sînt sau că ar putea deveni? Aşa cum doamna Merkel nu este şi nici nu va deveni Hitler sau Beppe Grillo, ci va rămîne un foarte serios şef de stat german. Aici sînt înclinat să iau lucrurile foarte personal. Nu vreau să se ajungă în situaţia în care într-o zi Christine să se uite urît la mine şi să zică: Jemanfu, putoare mică şi bramburită, uite în ce hal ai adus finanţele modiale! Aş mai putea căuta în privirea ei bruma aia de tandreţe după care tînjesc atîta? Poate că are dreptate amicul meu, vestea cea mai proastă e aia care îţi afecteză viaţa sentimentală.

Nicolăescu. Nicolăescu e ministrul sănătăţii, aş putea încheia liniştit aici. Dar Vlad Mixich are obiceiul antipatic să scrie nişte analize riguroase care nu prea mai lasă loc de întors. De pildă zilele trecute publică una în care pune nişte lucruri cap la cap şi schiţează planurile de reformă a sănătăţii după Nicolăescu şi consecinţele lor. Detaliile le puteţi citi aici, nu le mai reiau. Concluzia e că se prefigurează un sistem de stat etanş, finanţat printr-o taxă colectată de stat, în care serviciile din pachetul de bază vor fi stabilite de stat şi vor fi prestate exclusiv de spitalele de stat. Clar, nu? Control administrativ, nu prin costuri, achiziţii cum n-am mai văzut şi nici n-o să vedem, eficienţă managerială după puterile puternicilor, criterii după imaginaţia aceloraşi. Rezultatele n-o să le aflăm decît pe pielea noastră, că doar nu credeţi c-or să se încurce ăia în raportări oneste, într-o ţară în care activitatea asta era oricum în suferinţă. Sănătate să ne dea Dumnezeu! Deşi dacă sănătatea asta ar veni cu ceva ţinere de minte parcă n-ar strica. Nu-i aşa că am uitat că de la un sistem de stat am plecat şi că era o mizerie?

Marga. În fiecare noapte lui Andrei Marga i se arată un pitic. Piticul are o înfăţişare severă, de dascăl de şcoală ardeleană. Îl priveşte îndelung şi tăcut drept în ochi, după care îi spune: "Eşti mai prost ca Pleşu. Toată lumea ştie că eşti mai prost ca Pleşu.". Ar fi bine dacă ar zîmbi piticul, dacă ar sugera cumva că e pe jumătate o glumă sau o ironie. Sau măcar să se enerveze, ca să zici că vorbeşte la necaz. Dar nu, piticul e auster ca un episcop unit şi geometrizant ca un filolog latinist. După ce-i mai aruncă o privire reprobatoare piticul pleacă, pentru că mai are cîţiva de vizitat.

Antipatic, piticul, nimic de zis, dar nici n-ai ce-i face, pentru că e piticul lor. Ce se vede e că oamenii ăştia se scoală dimineaţa cu nervii la pamînt, consecinţă a unui metabolism oniric carent. Adică visează urît. Partea proastă e că domnul Andrei Marga e şef la ICR. E păcat, pentru că n-avem multe instituţii care funcţionează şi mare nevoie am avea de aşa ceva.

În atenţia primului ministru: măiastră fandare, retragerea personală de la Salonul de la Paris. Dar nu ţine, ştiţi bine că Marga e problema şi că Marga n-a crescut la ICR ca măru-n pom. Nu ţine nici că l-a pus parlamentul. Ştim bine cine l-a pus acolo şi ştim bine şi de ce.

N-am cum să fac o ierarhie. Poate că-i mai bine aşa, altfel m-aş simţi obligat să trag semnale de alarmă şi cine ştie ce-ar mai ieşi. Drept să spun mie cel mai tare îmi place faza cu piticul.

.j

ps.Am o surpriză, am pus de-un sondaj. L-aţi observat? E în colţul din dreapta sus. Precum un dictator sudamerican sau african bătrîn şi înţelept fac paşi mici înspre democratizarea blogului. Dacă apuc, într-o zi vă las să şi comentaţi!

18 mar. 2013

Elogiu lui Béluka

Am găsit pe FB textul următor. N-are importanţă cine l-a scris, trebuia să-l scrie cineva şi p-ăsta.

'Adrian Năstase a fost un tip ”periculos” permanent. Din tinerețe, a fost un elev și un student eminent. Cu prelegeri tinute în fața aulei pline de la Facultatea de Drept, chiar dacă a avut sprijin din partea elitei de atunci, inteligența sa i-a fost suport indiscutabil pentru o ascensiune socială de care a avut parte.
[...]
Acum nu pot spune decât că mă bucur că este liber și, dacă a făcut ceva sancționabil, a plătit cu onoare așa cum puțini au făcut în România, fiind cu adevărat o personalitate excepțională a României din toate punctele de vedere. '

Cînd să mă afund eu în cea mai neagră tristeţe, mi-am adus aminte de Béluka, vecinul meu din copilărie, şi m-am luminat. Să mă ierte dacă i-am greşit numele, dar mai bine nu ştiu să scriu ungureşte şi nici Google nu mi-a fost de mare ajutor.

Am fost colegi de generală şi o parte din timp şi colegi de bancă. Béluka nu era foarte dăruit la minte. Că de-aia îl punea doamna învăţătoare cu mine în bancă, să-l mai ajut. N-aveai ce să ajuţi la bietul Béluka. Pînă să facă un A îl treceau toate năduşelile. Ce să mai spun de socoteli, că acolo stătea să plîngă. Nici mie nu-mi venea să rîd, de fapt mi-era milă. Singura nădejde era să se termine cît mai repede. Nu s-a terminat repede, a ţinut opt ani.

După care, într-o dimineaţă, şi-a luat servieta aia jerpelită moştenită de la tatăl lui sau poate chiar de la bunică-su, şi-a pus în ea nişte pîine şi nişte mezel şi a plecat la fabrică. Şi a făcut asta multe dimineţi la rînd şi sper că o mai face şi în ziua de azi.

Béluka a făcut pentru el şi pentru ţara lui singurele două lucruri pe care le poate face un om  de onoare: a muncit şi n-a furat. Cinste ţie, Béluka, sînt mîndru că am fost colegi de bancă!

De găinari isteţi şi cu ştaif m-am săturat.

.j

16 mar. 2013

Critica semnalului de alarmă, cu o scrisoare către Doamna Christine Lagarde

În urma întîmplării cu domnul Goe am reflectat la mulțimea semnalelor de alarmă care se trag în ziua de azi. Semnalele de alarmă presupun urgențe iar urgențele presupun reacții rapide. Fără doar și poate un subiect important, mă și mir că nu m-am ocupat de el pînă azi. Primul pas a fost să caut pe net „semnal alarma”. Google mi-a servit 1.640.000 de rezultate în 0.20 și ceva de secunde, mulțumesc frumos.

Introducerea e făcută de un document destul de tehnic al universității din Craiova care conține o binevenită taxonomie a semnalelor de alarmare folosite în protecția civilă (nu sînt multe: alarma aeriană, alarma chimică și alarma pentru dezastre naturale), urmat de un filmuleț de pe youtube pe care nu mă pot abține să nu-l includ aici. Citiți cu atenție titlul de pe banda de sus, e absolut adorabil:


După asimilarea temeinică a acestei baze teoretice, destul de sumare de altfel, am putut să mă adîncesc în subiectul propriu-zis. Pe prima pagină de rezultate ne așteptăm, nu-i așa, să găsim temele majore, subiectele acute, chestiile care ne ard la lingurică și în temeiul cărora se trag principalele semnale de alarmă.

Ei bine primul și cel mai important semnal de alarmă sună așa: „prea multe eleve ajung însărcinate”. Pesemne că inițiatorii s-au gîndit că vreo două sau trei mai frumoase și mai proaste mai mergea, dar că ce-i mult strică. Fenomenul e pus pe seama „lipsei educatiei sexuale”, mai exact contraceptive, a elevelor. Eu m-aș gîndi în primul rînd la lipsurile masculilor care fac sex cu eleve, și nu în materie de educație sexuală, ci de educație pur și simplu. O altă întrebare pe care mi-am pus-o a fost că dacă la eleve e un excedent, cum stăm cu femeile mature? Nu cumva acolo e un deficit? Mă rog, cu sarcina propriu-zisă presupun că se descurcă. Dar pînă la sarcină, ne-am asigurat că se face destul de mult și destul de bine? Aici aș vrea niște cifre. Dacă de pildă se observă o creștere globală la toate grupele de vîrstă și atunci ne îngrijorăm degeaba cu elevele?

Următorul semnal de alarmă se trage, oarecum previzibil, pe seama situației democrației din România. Subiectul e foarte sensibil. Mie mi se pare că din punctul ăsta de vedere democrația noastră seamănă cu greva cheferistă din '33. Vasile Roaită s-a dus să tragă semnalul de alarmă, au tras și ăilalți din ce aveau și bietul Vasile a murit agățat de sirenă. Rezultatul e un vuiet asurzitor și continuu despre care fiecare crede că înseamnă altceva. Oarecum paradoxal toți sînt de acord că, în ciuda disconfortului, e bine să stăm o vreme așa, cu sirena trasă.

De aici încolo urgențele reintră, ca să zic aşa, în normal. Așa cum mă așteptam, trag semnale de alarmă în primul rînd organizțiile de profil: cele mari și binecunoscute, ca Greenpeace sau ActiveWatch. Dar și mai mici, cum ar fi Consiliul IMM, APNOR sau CSCI.

Și NASA. M-a surprins puțin să găsesc NASA printre ele. Pe vremuri NASA trăgea semnale de alarmă doar cînd se mai slăbea cîte o piuliță la cîte o rachetă și se amîna lansarea. Azi văd că și-a găsit o nișă pe partea asta cu alarmele. Probabil că e austeritatea. Cei de la Washington, alarmați de situația bugetului și sătui de rachete costisitoare de pe urma cărora s-au ales doar cu niște poze de pe lună, le-or fi zis să mai pună mîna să facă și ei ceva mai ieftin și mai util. Așa au ajuns să se uite în sus, să nu ne cadă ceva în cap. Și cînd văd ceva, pac, trag un semnal de alarmă. Și la noi sînt mulți dintr-ăștia dar lucrează independent, nu sînt așa de bine organizați.

Să zicem că ăștia au fost profesioniștii. La amatori se trag semnale de alarmă atît individual cît și în grup. Trag semnale de alarmă UE, ONU, UNICEF, CE, guvernele, ministerele, prefecturile, ONG-uri și grupuri de ONG-uri, asociațiile medicale altele decît cele de urgență, care intră la profesioniști, Curtea Constituțională, asociațiile de părinți și de crescători de ce-or crește ei acolo, muzeul județean din Tg.Jiu, experții britanici, Dan Mureșan de la CNIPMMR, Jeffrey E. Young si Janet S. Klosko, doi psihologi de renume, Wayne Rooney, Gabriel Cotabita, inspectoratele școlare, Liga Romane de Sanatate Mintala și Institul Național de Sănătate, arheologii și Sorin Cârțu, Dan Petrescu și scriitorii, Daniel Funeriu, Philippe Ewen şi Bernard Debré, doi profesori de medicină francezi, Uioreanu și deputatul liberal Calin Potor, Dragoș Grigore și Oana Cuzino, ultima de pe pagina 12, dincolo de care n-am trecut. Oana Cuzino trage un semnal de alarmă în ce privește dietele, o temă faină, păcat că n-am timp.

Pe domenii mă așteptam să se detașeze încălzirea globală. În schimb se detașează fotbalul. Trag semnale de alarmă cluburile, federația, suporterii, proprietarii de cluburi, antrenorii, jucătorii, arbitrii. La cîte semnale de alarmă se trag în fotbal ori lucrurile merg foarte rău, ori lucrurile or să meargă foarte bine dintr-o clipă într-alta.

După fotbal și încălzirea globală se remarcă sănătatea, educația și cultura. Ăstea sînt domenii care au consacrat starea de criza, din asta trăiesc ele. Nu e vorba de Nicolăescu, mă gîndesc numai la salvările care trec noaptea pe stradă și trag un semnal de alarmă chiar cînd trec pe sub geamul meu. Poate de-aia mă scol eu dimineața supărat pe ministru. Dar ăstea n-or să se termine niciodată. La fel și cultura. Criza e starea naturală a culturii. Cînd vom observa că lucrurile s-au liniștit, atunci să tragem un semnal de alarmă. Din păcate liniștea e odihnitoare și de la liniște nu se alarmează pe nimeni.

Un subiect interesant, de primă pagină de rezultate, sînt semnalele de alarmă din viața erotică. Ideea m-a lăsat visător: dacă de fapt toate cele 1640000 de semnale de alarmă sînt erotice?

M-am uitat și peste anunțurile sponsorizate. În general sînt firme care vînd sisteme de alarmare. Posibilul public e format, presupun, din oameni insensibili, fără simțul urgenței, sau din prietenii acestora, care îi văd cum stau așa singuri și nu se alarmează din nimic. Această zonă comercială are rolul ei și mi se pare pe nedrept ignorată. O sumedenie de inși ajung în mod nejustificat în partea publică de rezultate. Recomand cu căldură tuturor celor care se pregătesc fie să devină subiect de alarmă în media fie să tragă un semnal de alarmă pe acolo, să reflecteze de două ori dacă nu e mai convenabil să-și cumpere o alarmă de-asta din comerț și să și-o tragă singuri acasă.

N-am avut răbdare să trec de pagina 12. Din cauza asta mi-am făcut o socoteală și mi-am pus următoarea întrebare: dacă măcar 1% din toate semnalele de alarmă găsite de Google mă privesc? Dacă sînt 16000 de semnale de alarmă pe care eu nici măcar n-am cînd să le citesc? Dar ceea ce m-a îngrozit a fost socoteala inversă. Semeni de-ai mei trăiesc absorbind cîte 100 de semnale de alarmă zilnic. Ce-o fi în mintea lor? M-a apucat depresia. Cum ședeam eu așa deprimat și așteptam să-mi treacă, mi-a atras atenția Doamna Christine Lagarde, știți, de la FMI, care trage un semnal de alarmă la pagina 6, un altul la pagina 7 și un al al treilea la pagina 11. Și m-am hotărît să-i scriu, ceea ce am și făcut imediat.

Stimată Doamnă Christine Lagarde,

De cînd v-am văzut am remarcat că sînteți o persoană très comme il faut și mi-ați stîrnit o simpatie profundă și durabilă. Ba chiar aș îndrăzni să spun că m-am îndrăgostit puțin de Dumneavoastră. M-am bucurat sincer cînd ați ajuns Șefă la FMI. Sigur, dacă era după sufletul meu mi-ar fi plăcut mai mult să vă găsiți ceva prin Râșnov, poate chiar la fabrica de scule din localitate. La desfacere sau la contabilitate, că e în biroul alăturat. Am fi putut să ne întîlnim din cînd în cînd, să mai schimbăm o vorbă și, cine știe, cu timpul poate constatam că ne face plăcere și ieșeam undeva împreună, după orele de program.

Știu că acolo la FMI o bună parte din treaba Dumneavoastră constă în a trage semnale de alarmă. Probabil că aveți un program pe calculator pentru chestia asta, deși eu sînt de modă veche și îmi place să-mi imaginez că aveți un buton sau poate chiar un mîner.

Din peste un milion și jumătate de semnale de alarmă mi se pare normal ca o parte să vină de la FMI. Mai ales că în situația mea de îndrăgostit nu pot să nu sper în secret că poate unul este pentru mine. În fond, așa cum am arătat mai sus, foarte multe lucruri sînt asociate astăzi cu semiotica de cuplu.

Așadar sînt convins că nu e mult 5-6 semnale de alarmă și n-am nici cea mai mică îndoială asupra sobrietății Dumneavoastră în utilizarea acestora. Vedeți, noi sîntem o țară alcătuită din multe organizații - un fel de femeiuri - mici și mijlocii, fiecare cu șefii ei mici și mijlocii. Plus particularii care lucrează pe cont propriu. Toți ăștia au mari probleme în a-și găsi o ocupație. Şi atunci, pentru că a ajuns așa de la îndemînă, trag semnale de alarmă. Sună alarmele la noi în țară, stimată Doamnă, de-ți țiuie urechile. Nu știu cum pot restul să doarmă. Eu am avantajul că sînt surd de urechea dreaptă și dacă mă culc pe stînga n-aud nici artileria de pe un crucișător.

Uitați la ce m-am gîndit. Dacă ați putea Dumneavoastră, într-o zi cînd v-o veni bine, să faceți așa, o declarație de presă, ceva de genul: azi ar fi trebuit să trag un semnal de alarmă dar m-am abținut. Eu zic că ar conta enorm.

Cu stimă,
Costin Oproiu

ps.Dacă vreți puteți să-mi răspundeți pe privat, prietenii îmi spun j mic.

.j

15 mar. 2013

Dl.Goe de la Academica Română

Vă aduceţi aminte de dl.Goe al lui Caragiale, nu? Era un băieţel neastîmpărat care profita de neatenția adulților din jur și trăgea semnale de alarmă prin trenuri. De ce? Ete d-aia, că putea.

Așa și domnul doctor Sorin Paveliu. Expertul Societății Academice Române în probleme de sănătate anunță cu surle, cu trîmbițe și cu o zi înainte că va trage un semnal de alarmă. Și nu oriunde, ci la sediul Reprezentanței Comisie Europene din București. Subiectul: concurența incorectă public - privat în sănătate riscă să pericliteze sistemul.

A doua zi, imediat după lansare, raportul SAR apare în presă. Semnalul de alarmă se găsește la capitolul IV, pagina 52, și începe pe un ton apocaliptic, de Ioan Botezătorul se întoarce. „POLITICA DE SĂNĂTATE: STOP CONCURENŢEI NELOIALE PUBLIC-PRIVAT ÎN SECTORUL SANITAR ROMÂNESC”, bubuie în titlu „glasul celui ce strigă în pustie”, urmînd ca în preambul să precizeze că: „Analiza de față avertizează că din concurența pentru banii proveniți din Fondul Unic Național al Asigurărilor Sociale de Sănătate (FUNASS), între spitalele de stat şi cele private, primele ar putea ieși învinse, iar stabilitatea întregului sector spitalicesc ar putea fi periclitată.” Precizarea e reluată în introducere, probabil pentru o mai bună fixare.

Urmează „o analiză succintă”, „soluţii alternative” şi „recomandări pentru corijarea actualei stări de lucruri.” Redau cîteva exemple ilustrative, sper, pentru gîndirea autorului.


Exemplu de problemă.

„Problema 1: Finanţarea spitalelor private din fondurile CNAS este în creştere de la an la an (...)”. În sprijinul acestei teze textul spune că ceva (cota procentuală primită de spitalele private) este acum 2 și că acel ceva în 4 ani o să ajungă 7. Autorul pare sincer îngrijorat că s-ar putea întîmpla chestia asta și sugerează că și noi ar trebui să fim la fel. Nu se înțelege de ce. O fi din cauză că 7 e prim? E numărul fiarei? O fi prea mare sau prea mic? Dacă da, cam cît ar trebui să fie ca să fie potrivit? Probabil că răspunsurile la aceste întrebări fac parte din misterele analizei succinte.

Ah, da, puțin mai încolo se menționează că creșterea de la 2 la 7 pentru privați s-ar face musai pe seama unei scăderi de 10% pentru spitalele de stat. Asta ar trebui să implice faptul că toate celelalte rămîn pe loc, adică: în următorii 4 ani finanțarea prin CNAS nu se va schimba, alte surse de finanțare cum ar fi asigurările private nu-și vor modifica ponderea și, în plus, în timp ce privații își vor tripla încasările de la CNAS, ăia de la stat, în lipsa experizei de la SAR, n-or să miște un deget ca să-și amelioreze capacitatea de serviciu și performanța financiară pe pat ci o să stea cu mîna-n cur să se uite cum îi ia apa. Cam multe complicații, aș zice eu, pe care însă autorul le evită cu dibăcie - posibil un alt atu al analizei succinte, decide că problema rămîne problemă și purcede la rezolvare.

Exemplu de soluție

„acceptarea de paturi noi din sectorul privat numai în urma eliminării unui număr echivalent de paturi din sectorul public sau privat” - și uite așa, dintr-o țară în care se făcea coadă la internări o să ajungem exact invers, de-or să facă investitorii în sănătate coadă la pacienți iar chirurgii or să te roage să-i lași să te tundă.

Exemplu de problemă

„Problema 3: Politica de luare a caimacului” e descrisă pe scurt așa: „Sistemul a fost gândit pentru a permite contrabalansarea cazurilor care au costuri mari (cazurile de urgenta sau cele care consuma resurse materiale consistente primesc prin sistemul DRG sume cert insuficiente) cu cele care primesc mai multi bani decât costurile propriu-zise.” Sistemul are așadar două părți: corvoada cu costuri mari și caimacul cu beneficii mari iar problema ar consta în faptul că privații se reped la caimac. Ca de obicei sistemul care este e luat de bun, așa cum a fost el gîndit, în ipoteza că a fost gîndit, ceea ce mi se pare deja exagerat. Faptul că n-ar fi fost gîndit sau ar fi fost gîndit prost, în răspăr cu regulile elementare de administrare pare a-l lăsa indiferent pe onorabilul nostru expert.

Exemplu de soluție

„instituirea regulii ca spitalul privat să deconteze spitatului de stat costurile aferente pacienţilor transferaţi la stat.” Nu aflăm în ce condiții ar trebui să se întîmple chestia asta și nici cum s-ar reglementa decontările, în schimb am putea sugera regula potrivit căreia orice om care vrea să se interneze la stat să treacă întîi pe la privat și să încerce să obțină un transfer de acolo. Nu v-ați gîndit la asta, dom' doctor, așa-i?

Dar se pare că mai e ceva la care nu v-ați gîndit. Sînt niște dificultăți să transformi un cabinet de sufragerie în clinica Mayo. Și poate nici Mayo nu le rezolvă chiar pe toate.

Ca să n-o mai lungesc: din analiza cea succintă aflăm că, în esență, concurența neloială constă din cadre medicale care lucrează și la stat și la privat și din spitale private care trimit cazurile grele la spitalele de stat. Autorul nu ezită să descopere apa caldă, cum ar fi scoaterea asistenței medicale din sistemul unic de salarizare, încurajarea asigurărilor private și a folclorului. Pe de altă parte tot autorul e capabil de construcții abracadabrante cu stimulente oferite personalului angajat la stat pentru servicii în regim privat prestate de spitalele de stat către privați. Sau cam așa ceva. În orice caz, dacă e greu să înțelegi explicația mă întreb cum ar putea să funcționeze. Și peste tot restricții, cartelări, parcelări, control, control, control. Control de stat, evident. Asupra sensului atribuit loialității în acest context nu cred că e cazul să insistăm.

Gestiunea dezastruoasă de către stat a sistemului medical de stat e menționată fie în treacăt, cu indulgență, fie e disimulată sub forma altor probleme cu aparență de fenomene meteo, rezistente dacă nu la orice demers rațional, măcar la analiza succintă. Apexul gîndirii analitice succinte pare a fi exprimat de următorul diagnostic, exprimat pe un ton sibilinic: „Ceea ce a ratat sistemul de stat si cel al asigurarilor sociale de sanatate a fost tocmai concurenta in interiorul sistemului”. Uite p...a, Mărioaro! Îmi vine să scriu un raport despre cum a ratat apa ideea de a curge la deal.

Așadar, concurența pur și simplu e rea pentru că periclitează stabilitatea, în timp ce concurența din interior e bună dar e imposibil să n-o ratezi. Nici cel mai aprig marxist n-ar spune lucrurile astea în gura mare. Nu cred că îți trebuie cine știe ce știință de carte ca să nu te bagi singur cu atîta îndărătnicie într-o situație care nici măcar teoretic n-are ieșire.

În ce privește tema principală, raportul ne lasă sur notre soif. Care-i pericolul dezechilibrului care ne amenință din titlu, nu aflăm. Să fie limpede, nu profesez extincția asistenței spitalicești de stat. Dar atunci cînd vrei să descrii un dezechilibru, o minimă exigență metodologică te obligă să te raportezi la un punct de echilibru. N-ai echilibru, n-ai nici dezechilibru. Nu există dezechilibre așa, în general, cum pare a crede autorul raportului. Cu atît mai mult cu cît e vorba de politici publice unde un punct de echilibru presupune un proiect. În raport descrierea unui punct de echilibru dezirabil, și deci a unui proiect politic, lipsește cu desăvîrșire. Asta dacă nu cumva vrem să luăm etatismul despletit drept proiect politic.

În schimb raportul e rotunjit stilistic cu mici prețiozități de absolvent de școală profesională care seara adoarme obosit cu manualul de engleză fără profesor în brațe. De pildă încercarea ministrului Nicolăescu de a tăia accesul spitalelor private la contracte cu CNAS e pomenită ca un 'caz aproape tipic de “policy failure” – eşec al unei politici publice' - ne traduce doct autorul, pesemne ca să nu ne pripim și să zicem căzătură politică sau, și mai rău, căzătură de politică. Tot ca de obicei în astfel de cazuri din manualul de engleză fără profesor lipsesc pagini, astfel încît ubicuul DRG e explicat ca fiind „clasificare în grupe de diagnostice sau Drug Related Groups”, și asta în două locuri, deși pînă și situl la care face referință nota de subsol (http://www.drg.ro/index.php?p=drgare pe pagina de gardă Diagnosis Related Groups. Facem cuvenita precizarea doar așa, ca să devină mai clar că succint e cam totuna cu pe genunchi.

Cam ăsta e mărețul semnal de alarmă: un talmeș-balmeș de platitudini de coafeză astenică, de înțelepciuni de ora 4 dimineața, cînd țigările și băutura sînt pe sfîrșite, asezonate cu cîteva chițibușuri administrative de șef de scară. Totul mustind de etatism deșănțat și fără speranță. Hotărît lucru, un text mai iertat de idee și mai lipsit de har ca ăsta n-am mai citit de mult.

Ăsta e expertul SAR, izvorul de competență în politici publice de sănătate, omul cu carte de vizită pe criticatac.ro, fostul deputat din Comisia de Sănătate, fostul consilier de miniștri, fostul director general al CNAS-ul. Vai de curu' nostru.


.j

13 mar. 2013

Dacă tot e să dăm ceva Cezarului, să nu-l uităm nici pe dl.Nicolăescu

Am scris că sînt de acord cu desfiinţarea caselor de asigurări. Ministrul Sănătăţii face un prim pas şi reorganizează prin desfiinţare casele judeţene şi DSP-urile. Viitoarele structuri regionale ne oferă şansa să economisim 35% la cheltuieli de personal şi să tragem nădejdea că vor funcţiona mai eficient.

Am de făcut două observaţii. Prima e simplă: e firesc să salutăm o măsură despre care credem că e bună indiferent de ce parte a gardului e ministrul. Veştile despre austeritatea şi eficienţa birocraţiei vor fi întotdeauna bine primite.

A doua idee e mai complicată. Nu e cazul să uităm, şi prin urmare n-o să uităm, riscul ca noua birocraţie să fie mai ieftină dar mai proastă. Ieftin şi prost am văzut, ieftin şi bun mai rar sau deloc. E notoriu obiceiul politicianului român de a omite din calcule cheltuiala cetăţeanului, în bani, dar mai ales în timp şi nervi. La fel de notoriu ca şi obiceiul complementar, de a mărturisi periodic, în gura mare, în direct şi la ore de vîrf, că nu doarme de grija aceluiaşi cetăţean ai cărui nervi şi timp le omite din calcule.

Pe termen mediu mă interesează prea puţin dacă ministerul are în vedere menţinerea contribuţiei obligatorii la serviciile de sănătate de bază sub formă de asigurare sau o naţionalizează sub formă de taxă. Administrarea de către casa de asigurare de stat s-a dovedit la fel de păguboasă ca orice altă administrare de stat. Falimentară şi compromiţătoare pentru ideea de asigurări de sănătate. Nu mai avem nădejde decît de la sectorul privat. Desfiinţarea CNAS ar reprezenta recunoaşterea onestă a acestui faliment. Nu ne pricepem, mai bine nu facem.

Dar dacă se continuă pe ideea ca banii colectaţi sub o formă sau alta vor fi cheltuiţi doar la spitalele de stat, atunci avem probleme serioase de care ne-am ocupat deja şi ne vom mai ocupa la timpul potrivit.

Pînă atunci, la bună vedere, domnule Nicolăescu!

.j


10 mar. 2013

În atenția domnului Mircea Diaconu și a colegilor săi de elită intelectual-politică

"putem spune și noi 'vă luați Carrefour și toate astea'"
 (Mircea Diaconu, citat de Ziare.com)

Sigur că puteți să spuneți, domnule Diaconu, da' de ce să nu puteți să spuneți. După cum merg lucrurile în ultima vreme, m-ar fi mirat să n-o spuneți.

Doar că nu voi i-ați adus nici pe Carrefour nici pe Renault și nici pe alții. Eu i-am adus. Nu voi aveați nevoie de Carrefour și de Renault, eu aveam nevoie. Voi puteați să trăiți bine mersi cu teniși de mușama de la chinezi și cu robineți de la ruși. Eu nu mai vroiam să trăiesc așa. De-aia au venit. Că eu vroiam să muncesc într-o uzină condusă ca în vest și după aia să-mi cumpăr sacul cu detergent dintr-un magazin ca alea din vest. Așa cum fac ăia din vest. Că asta am înțeles eu cînd am fost acolo: dacă munca e condusă bine atunci ies banii și de detergenți și de școli bune și de autostrăzi. Și se și cheltuie cum trebuie.

Ce ați făcut voi a fost să-i așteptați și să le luați șpaga. Voi i-ați învățat că în România nu se trăiește din salariu, se trăiește din șpagă. Voi i-ați invățat că în România nu se fac contracte ci aranjamente. Voi i-ați învățat că în România nu există afaceri profitabile ci doar monopoluri cumpărate de la stat cu bani negri. Și că  la noi managementul și politica sînt un fel de aflări în treabă pentru cei care nu se pricep la nimic altceva.

Mai rău, ați încercat să ne convingeți și pe noi că nu e nicio diferență între venit muncit și șpagă, între contract și mica înțelegere sau între afacere cinstită și tun la stat. Să susțineți că de fapt și dincolo e tot cam ca la noi. Ați invocat slăbiciunile omenești. E adevărat, peste tot sînt slăbiciuni omenești. Dar nicăieri slăbiciunile omenești nu au mers pînă la  pierderea criteriilor. În oricare altă parte a lumii furtul a rămas furt și munca se numește încă muncă.

Pentru că atîta ați putut voi înțelege: că nu există muncă onestă ci doar furt și nici venituri corecte ci doar sinecuri. Voi, care credeți că vă pricepeți la orice. De pildă la politici agrare, pentru că ai jucat într-un film cu pomi și vaci. Sau la condus o întreprindere pentru că ai fost toată viața director la comuniști. E cam același lucru.

Nu, nu vă pricepeți la nimic. Să nu-ți închipui că e cineva care nu știe cîte parale faceți. N-ar fi nicio rușine să nu te pricepi. Rușine e cînd nu recunoști că nu te pricepi, cînd te sperie doar gîndul că ai putea să te pricepi la ceva și că ar trebui să te apuci de muncă. Dacă te-ai pricepe la ceva anume ar trebui să recunoști că la restul nu te pricepi. Din respect pentru pricepere, a ta sau a altora, și pentru lucrurile bine făcute de tine și de ceilalți. Dar atunci nu mai poți să bați cîmpii la televizor despre orice-ți tună prin cap.

În țara asta nu sînt doar oameni ca voi. Mai sîntem și noi, dintr-ăștia care muncesc și se mai și gîndesc cum s-o facă bine. Noi, ăștia, știm că n-avem decît de învățat de la vest. Că doar dacă vrei să muncești ca în vest ai nevoie de justiție ca în vest, de management ca în vest și de învățămînt ca în vest. De-aia noi avem nevoie de Schengen, nu voi. Că prost poți să mori și dacă stai numai acasă. Da' ca să te destupi la minte trebuie să mai și umbli.

Cam asta vroiam să vă spun, domnule fost director de teatru, fost parlamentar, fost ministru, actualmente vice la PNL. Că atunci cînd vorbești cu „noi” e bine să-ți iei unele precauții, vezi că lumea pune la suflet.

ps.Dacă aș fi șef la Carrefour și v-aș prinde prin parcarea mea i-aș pune pe malacii ăia cu patru clase să vă scoată de-acolo cu șuturi în cur și capete în gură. Asta aș face. Aveți noroc că nu sînt șef la Carrefour.