O prietenă își întîlnește o cunoștință cu copil în clasa întîi. Dialogul decurge cam așa:
- La ce l-ai dat?
- La germană?
- La școala 5 sau la Honterus?
- Nu la Brașov, la școala din Hărman.
- Bine, dar Hărmanul nu are clasă de germană!
- Acuma are!
Nouă familii și-au înscris copiii în clasa întîi la școala din Hărman și au cerut clasă în limba germană. Li s-a răspuns că școala nu are clasă în limba germană. Au cerut să se înființeze. Li s-a spus că nu au învățător. Au cerut să se angajeze. Direcțiunea i-a trimis la primărie. Au insistat în numele dreptului lor de cetățeni plătitori de taxe. Pînă la urmă au primit o sală de clasă iar școala a scos la concurs un post de învățător cu predare în limba germană. La concurs au fost patru candidați. Din comisie au făcut parte și părinți. Pare simplu și frumos, ca orice poveste spusă între prieteni la o ciorbă de burtă. Nu am mai multe detalii dar încerc să obțin.
E o mai veche durere a mea lipsa de implicare a părinților în administrarea școlii. Știu că e greu în România. E greu să fii activ la o ședință la care participi obosit, după o lungă zi de muncă și după un îndelungat război cu birocrația de stat, alături de alți părinți obosiți de muncă și uzați de războiul cu birocrația de stat și de profesori obosiți și uzați de funcționarea înăuntrul birocrației de stat. De obicei cedezi, te amenajezi sau alegi soluții mai costisitoare.
Dar cele nouă familii din Hărman au răzbit. Au avut o solicitare clară, în cadrul legal existent, au reușit să coaguleze o masă critică și au mers hotărît pînă la capăt. Nu cred că merită subestimată nici doza de maleabilitate a administrației locale.
.j
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu