Despre a fi român

pentru Angela.

Să trecem repede peste aia cu mîndria de a fi înalt, frumos şi deştept. N-ai niciun merit, asta e. Dar lucrurile nu se opresc aici.

Pentru mine a fi român e o chestie puţin mai complicată pe care nu am constatat-o pur şi simplu. Aş zice că am muncit-o. Am stat şapte ani la mama în curte şi 22 de ani în sistemul instituţionalizat de învăţămînt. Am cunoscut oameni, mi-am făcut prieteni şi mentori, am citit cărţi. Am învăţat să judec despre Adevăr, Dreptate, Frumos şi Bine în româneşte. De la oamenii pe care i-am iubit şi respectat. Şi dragostea şi respectul tot în româneşte le-am gîndit. Şi frunza verde şi cerul albastru şi apa cristalină au fost alea din fundul curţii. Nu erau foarte altfel decît la Londra sau Paris, erau doar mai ale mele. Şi toate astea au fost rodul unei efort de autocunoaştere şi autodefinire de care nu pot să nu fiu mîndru, pur şi simplu pentru că a fost un efort şi a fost răsplătit cu o concluzie în temeiul căreia mi-am trăit viaţa. Nu am ştiut altfel şi în bună măsură nici nu mi-am dorit, pentru că - deşi am fost "pe-afară" - am considerat condiţia de român ca fiind suficient de bogată.

Mai e o chestie: solidaritatea. Merele în pom şi vacile în grajd nu sînt solidare cu condiţia lor de mere sau de vaci. Eu sînt solidar cu condiţia mea de român. Cu Liiceanu, despre care Pascal Bruckner spunea că e un filosof interesant, dar şi cu Gâdea care e un bou. Cu ăia care aruncă gunoiul pe care îl mai adun eu cîteodată de pe jos. Sau cu cei care ţipă la mine din dosul unui ghişeu. Poate ăştia din urmă nu ştiu ceva ce eu ştiu, poate într-o zi o să reuşesc să le spun că ceva e rău în ce fac, şi poate ei or să se îndrepte. Cam asta e.

.j