Ştiţi compunerile alea de şcoală cu tema "Ce vreau să mă fac eu când voi fi mare"? Cam aşa e şi ce urmează. Cum mi-ar plăcea mie să fiu dacă ar mai urma să împlinesc 16 ani. Sau, altfel spus, despre cum mi-ar plăcea mie să fie semenul meu de 16 ani.
Aş vrea să ştie bine limba română şi limba maternă. Când spun bine spun să vorbească şi să scrie corect o limbă bogată, nuanţată, precisă şi expresivă. Dacă cineva susţine că e simplu fie n-are televizor fie nu înţelege ce se petrece acolo. Aş mai vrea să ştie o limbă străină la un nivel bun. Scris, citit, lecturi incluse.
Dar aş mai vrea un lucru. Aş vrea să ştie să facă ceva bine. Orice. Dar absolut orice. Inclusiv, dar nu numai, să fi făcut pian de la 3 ani sau să fi cîştigat olimpiada internaţională de astronomie. Spun nu numai pentru că e vorba mai ales de ceilalţi, de cei care nu fac pian de mici şi nici nu câştigă olimpiade internaţionale. Aş vrea ca ei să ştie ceva cum ar fi să danseze, să crească iepuri de casă sau porumbei călători, să colecţioneze timbre, să facă mărţişoare din lemn sau vase de lut sau aeromodele sau să împletească brăţări sau să ştie toate romanele lui Jules Verne pe dinafară plus biografia cu poze cu tot. Sper că se înţelege unde bat cu "orice dar bine".
O să dau un exemplu extravagant. Era o vreme când petreceam după-amieze lungi de vară în marginea parcului central, aşteptând o copiliţă de 3 ani să se facă de 7 şi să meargă la şcoală. Undeva într-un capăt de alee cîţiva puşti chinuiau nişte role şi nişte skateboarduri. Mereu aceiaşi puşti, mereu în acelaşi loc, exersau metodic şi încăpăţânat. Aveau şi o bară şi o trambulină pe care seara, când în sfârşit se dădeau duşi, le doseau cumva în tufe până a doua zi. Unii erau de-a dreptul remarcabili, alţii erau abea la început. Nu lipseau micile înţepături asociate ratărilor mai spectaculoase, dar altfel atmosfera era destul de sobră. Un astfel de tânăr a fost întrebat într-o zi ce înseamnă role bune şi răspunsul lui a ajuns într-un ziar. Era un sfat profesionist care explica precis şi concis caracteristicile unui echipament bun şi riscurile de a avea unul prost. Omul ştia ce vorbeşte.
Nu ştiu când mai treceau pe la şcoală dar am bănuiala că relaţia celor mai mulţi dintre ei cu matematica nu era cea mai cordială. Nu sunt sigur că ştiau care e capitala Tanzaniei, care e diferenţa dintre meioză şi mitoză sau că lumea e compusă din nişte biluţe mici cu semnul minus, nişte biluţe mici cu semnul plus şi încă nişte biluţe mici pentru care în mod regretabil nu s-a găsit niciun semn.
Dar dacă unul dintre acei tineri mi-ar fi spus că vrea să se facă medic sau jurist sau aviator l-aş fi crezut. Nu aş fi avut nicio îndoială că poate să se facă orice îşi pune în cap. Pentru că ştie ce înseamnă efortul personal, cunoaşte sensul şi greutatea cuvintelor, are simţul ierarhiei şi ştie să se evalueze responsabil. Ştie clar ce înseamnă să fii bun şi cum se ajunge aşa ceva. Nu poţi mima că te dai cu rolele şi nici nu poţi susţine că eşti mai tare ca cel de lângă tine când tot grupul ştie că e invers. Nu poţi trişa, poţi doar să munceşti şi uneori să renunţi.
Aşadar aş vrea să-i văd demonstrând că sunt undeva în pragul performanţei şi că înţeleg bine ce înseamnă acest cuvânt şi ce-i mai desparte, eventual, de sensul lui. Să-i văd crezând, vorbind cu pasiune şi competenţă despre ceea ce îi preocupă. Pentru că ar trebui să poată să spună sau să scrie mai mult decât aş putea afla eu despre domeniul ăla într-o zi de internet. Şi să poată să spună de la cine au învăţat sau pe cine au ca model, fie că e bunicul, Einstein, Andrei dintr-a doişpea sau Jean-Claude Killy. Doar modelele impun respect şi e o întrebare bună dacă la 16 ani respecţi ceva.
Cred sincer că ei ar putea sta cu plăcere de vorbă cu ochelariştii ăia cu caietele de analiză matematică pline de cârlionţi misterioşi, şi chiar ar avea multe să-şi spună, dacă nişte idioţi adulţi autointitulaţi maturi nu s-ar strădui opt ani de zile să-i învrăjbească.
Şi să nu uit, asta nu e despre un fel de românii au talent, adică despre cum să alegem ceva dintr-o mulţime de oameni care zac ani de zile pe o canapea visând să ajungă vedete şi într-o zi se hotărăsc să se facă de căcat pe o scenă. Nu, e exact invers. Ca să n-avem vorbe cu cei care urmăresc finala cu sufletul la gură: vedeţi că ocazional se mai dau şi preselecţiile.
.j
Delimitare. Pentru cazul în care vreunul dintre idioţii adulţi pomeniţi mai sus citeşte chestia asta, precizez că nu este vorba nici despre introducerea datului cu rolele ca materie obligatorie în şcoli în detrimentul obiectului său favorit de studiu. Este, dacă vrea, mai curând despre a face posibilă o discuţie serioasă despre a alege fizica sau limba latină ca materie de bacalaureat. Sau despre a nu da bacalaureatul deloc.
