O modestă contribuţie românească la învăţământul britanic contemporan

Deunăzi s-a semnalat cu mare emoţie o luare de poziţie a ministrului britanic al Educaţiei, Michael Gove, ştirea o puteţi citi aici. Dl.Gove lasă un fost imperiu cu gura căscată propunând nici mai mult nici mai puţin ca supuşii Majestăţii Sale să meargă mai mult la şcoală.

Interesant. Nu am de obiectat în principiu la ideea de a sta mai mult în şcoală. Poate doar sugestia că educaţia nu se face numai acolo. Educaţia se mai face alături de părinţi şi prieteni, în cluburi sportive sau în formaţii artistice. Sună a casa pionierilor sau a căminul cultural? Nu, discuţia este despre forme neinstituţionalizate, asocieri mai mult sau mai puţin spontane, iniţiativă privată şi profesionism. Şi despre faptul că a fi părinte sau educator cere disponibilitate, ceea ce implică dar nu e totuna cu timpul fizic.

Riguros vorbind, dacă şcoala este doar un simplu adăpost de vreme rea, un refugiu împotriva televizorului, internetului şi cluburilor de noapte folosit în lipsă de ceva mai bun, dacă nu putem oferi copiilor, pe lângă şcoală, şi un alt fel de timp de calitate şi dacă nu credem că şi asta se numeşte educaţie atunci e trist.

Mai îngrijorător e că Mr.Gove pare a împărtăşi o idee destul de răspândită potrivit căreia trebuie să recunoaştem cinstit şi public că şcoala e o corvoadă, un rău necesar. Prin urmare ar trebui cumva fie să convingem copiii să-şi însuşească perspectiva cu entuziasm, fie să-i obligăm să ia răul aşa necesar cum e, ca pe o doctorie. Bref, să muncească, să pună osul. Se sugerează, invocând modelul de succes al învăţământului est-asiatic, că elevul ar trebui să meargă la şcoală cam ca samuraiul la sepuku.

Nu împărtăşesc punctul ăsta de vedere. Nu ştiu cât de mult i-a plăcut domnului Gove să meargă la şcoală. Aş vrea să ştiu eventual dacă îi place să fie ministru al educaţiei şi cum a descoperit el chestia asta. Că dacă nu-i face plăcere atunci discuţia se complică nepermis. Să-i recomand, de pildă, să stea mai mult la servici?

Sigur că putem invoca o echipare specială a asiaticilor care le permite să meargă la şcoală cu plăcere chiar şi în condiţiile cele mai vitrege. Putem invoca şi un model social şi cultural care propune şi impune un anumit model de succes şi că acest model de succes obligă copilul la sacrificiul şcolar conştient. Dar de la admiraţie până la adopţie e un drum nebătut şi lung care din punctul meu de vedere nu merită străbătut. Privilegiez europeanul independent, europeanul fugit de acasă. Sau de la şcoală. E gestul excepţional de afirmare al spiritului tânăr, întreprinzător şi liber, convins de faptul că are ceva mai bun de făcut şi ştiind sigur ce pierde. Că dacă nu pierde nimic fugind de la şcoală atunci discuţia se termină, there is no case, cum ar rosti cu desăvârşit accent britanic Mr.Gove. Dar după ce fuge, spiritul liber se reîntoarce la aceeaşi şcoală pe care nu o uită şi pe care o vrea mai bună. Doar că acum o înţelege altfel.

Asta am făcut noi (solidaritate europeană, ce mai!) bine toată istoria: din când în când am fugit critic de acasă sau de la şcoală ca să reîntemeiem una mai bună. Şi neuitând povestea asta. Ăsta e firul roşu al reflecţiei care a condus la liberalism şi al acţiunii care a întemeiat America. America a fost întemeiată de nişte oameni care au fugit de acasă. De ce am abandona ceva ce ştim să facem bine pentru ceva ce aproape sigur o să facem mai prost decât chinezii sau japonezii? Am pierdut cumva abilitatea de a ne metaboliza crizele, aia de care eram atât de mândri, şi am ajuns să împrumutăm modele? S-ar putea obiecta că discuţia e mai nuanţată, că de fapt tot europenii s-au ilustrat şi prin capacitatea de asimilare. Nu, mi se pare că discuţia a mers prea departe, că nu e vorba de asimilări critice, ci de admiraţia tâmpă, demotivată şi demotivantă, pentru efortul încăpăţânat ale cărui resorturi le-am pierdut pe drum. Că despre resorturi e vorba, nu despre efort.

A, că între timp am constatat că apexul civilizaţiei liberale europene e o putoare indolentă, dar asta e puţin altceva. Nu cumva sunt de vină programele sociale şi nu individualismul? Siguranţa garantată de stat şi nu iniţiativa privată? Pe scurt, nu cumva lipsa de motivaţie este confortul? Adică bagi în curul lor zeci de ani de zile confort-confort-confort şi acum vii şi spui că singura soluţie e să legi elevul de pupitru? Apropo, unde aţi făcut şcoala, domnule Gove? Ia te uită, Oxford! Tz-tz...

În concluzie: n-avem decât să ne lăsăm copiii să meargă cu plăcere oricât de mult la şcoală, această sursă inepuizabilă de chestii mişto. Hai c-ar fi culmea să ne ceară ăştia într-o zi şcoli non-stop!

.j

ps.Dacă citiţi articolul o să mai aflaţi tot felul de lucruri, de pildă cum scad exigenţele la evaluări şi alte detalii care nu se vindecă dacă stau copiii mai mult la şcoală. Sau despre faptul că unele şcoli private au un program mai lung şi că de fapt toată tărăşenia e despre cum să nu le împiedicăm pe celelalte să facă la fel.