14 apr. 2013

În fiecare tren e o femeie frumoasă

Sunt topit după călătoriile cu trenul. Când am stabilit zilele trecute că vineri voi merge la Bucureşti, asta a fost pentru mine vestea cea bună, bucuria mea secretă: că voi merge încă o dată cu trenul. Am reuşit să depăşesc până şi idiosincraziile personale din relaţia mea proastă cu puzderia de butoane şi instalaţii care populează alarmant şi inflaţionist trenurile moderne. M-am decis să o iau filozofic şi să încerc să mă amuz.

Ca să înţelegeţi mai bine: vineri, în tren fiind, a doua oară n-am mai reuşit să intru în compartiment. Până atunci uşa părea să cedeze uşor şi la trasul de clanţă şi la apăsatul pe buton. De data asta n-a mai funcţionat. Şi când asudam eu mai tare încercând să găsesc o soluţie măcar să-mi recuperez bagajul la Bucureşti, am observat că o fiinţă de dincolo de geam îmi făcea semne. Era o fiinţă tânără şi frumoasă cu siluetă delicată şi extremităţi fine, cu o coamă bogată, blondă şi cârlionţată, cu ochi verzi-cenuşii şi cu un tors generos şi ferm. Şi fiinţa asta îmi făcea răbdătoare semn să continui să apăs pe buton. Aşa am citi eu semnele astea: curaj, Costinele, poţi! Ai încredere că poţi. Şi la următoare încercare uşa s-a deschis ca prin minune. Cum să nu poţi, mi-am zis, când ai alături o fiinţă aşa de frumoasă.

Asta a fost doar una dintre femeile frumoase pe care le-am întâlnit în trenuri. Cu unele am avut mici complicităţi benigne, cum a fost acum. Cu altele am ajuns chiar să schimb câteva cuvinte. Nu mi se pare foarte important. Mai importantă mi s-a părut intuiţia lui Nichita, poetul român care susţine că poezia este aerul din jurul unei femei dintr-un compartiment de tren. El mai pusese acolo şi un pahar cu apă, care mie de la bun început mi s-a părut de prisos. Un accesoriu, sau un ornament. Esenţial e cu totul altceva, un lucru pe care îl cred cu tărie. Farmecul călătoriei cu trenul stă în faptul că în fiecare tren e câte o femeie frumoasă. Chiar dacă nu o întâlneşti, ea există cu siguranţă. Câteodată poţi cutreiera vagoanele să o cauţi. Altădată se aşează chiar ea lângă tine. Totul e să fii convins că există.

Avionul a intuit de la bun început marele handicap pe care-l are în comparaţie cu trenul. Şi s-a hotărât să joace radical. Care este emblema zborului cu avionul? Este cumva imaginea norului văzut prin hublou, luminat pieziş de razele soarelui? Este silueta elegantă a unui aparat de zbor? Nu. Emblema zborului cu avionul este stewardesa.

Ce credeţi că l-a mâncat în cur pe Icar? Visul omenirii de a zbura? Baliverne! Cu siguranţă Dedal i-a spus: "Băiatul tatii, e adevărat că tehnic vorbind zborul e posibil şi e iarăşi adevărat că zburând poţi întâlni o femeie dar...". Ei bine n-a mai apucat să-i pomenească despre iluzoriu şi despre risc. Ăla micu', tânăr şi repezit, a zbughit-o, i-a şutit încropeala aia de echipament şi a şi decolat. Ce a urmat se ştie. Icar este de fapt victima tragică a mirajului, a iluziei periculoase că a fute o stewardesă e o chestie la îndemână.

Ce opune zborul cu avionul mersului cu trenul? Faptul că ajungi mai repede? Aşi! Ceea ce la mersul cu trenul e o promisiune implicită, vagă şi plină de mister ca dragostea însăşi, la marketingul călătoriilor aeriene devine o garanţie comercială: zburaţi cu noi şi veţi întâlni o femeie foarte frumoasă, aşa ca aia de pe copertă. Poate chiar aia de pe copertă. Dincolo de mica înşelătorie de imagine, altfel scuzabilă, zborul cu avionul eşuează definitiv în facil şi explicit. Adică în pornografie. Ăsta e adevărul trist pe care trebuie să-l recunoaştem: călătoria cu avionul e pornografie. Mai mulţi oameni care sub semnul eficienţei trăiesc un timp înghesuit într-un spaţiu înghesuit numind mâncare trei chestii învelite în plastic şi nădăjduind în secret că fata aia frumoasă e o curvă cu tarif rezonabil

Povestea spune că tot Dedal a inventat şi pânza corabiei. E limpede că omul avea preocupări serioase în domeniul mijloacelor de transport în comun. Dacă e să mă gândesc mai bine, aş da ca sigur faptul că tot el a inventat şi calea ferată. Mitologia nu pomeneşte asta pentru că Dedal a ţinut proiectul secret. Ştia care e miza şi l-a ţinut ascuns până se lămuresc toate detaliile, mai ales după ce o păţise aşa de rău cu Icar.

Aveam dreptate când spuneam că în tren există viaţă. În tren lucrurile sunt la fel de complicate, de adevărate, de palipitante, de pline de speranţă şi de frumoase ca în viaţă. Trăim şi mergem cu trenul pentru că dragostea e posibilă. Ca şi în fiecare viaţă, trebuie doar să fii convins că în fiecare tren e o femeie frumoasă.


.j


ps.Versiunea integrală cu butoanele a fost aşa. Am aşteptat o vreme după plecarea trenului din gară după care m-am dus să mă uşurez. M-am trezit într-o încăpere mare echipată evident pentru a înlesni accesul oamenilor în cărucior. Era atât de impresionantă, atât de copleşitoare echiparea asta încât m-am simţit stingher şi în fond vinovat că n-am cărucior. N-aveam ce căuta acolo, prezenţa mea era imorală şi în ultimă instanţă ilegală. Am căutat prin împrejurimi o cabină normală dar n-am găsit şi urgenţa m-a obligat să folosesc locul ăla pentru oamenii cu cărucior. Uşa nu se închidea bine şi am fost tot timpul obsedat de ideea că cineva o să mă vadă, o să fie indignat de abuzul flagrant pe care-l comiteam şi o să fiu, pe bună dreptate, arestat. O să fiu pus în lanţuri şi purtat prin vagoane şi toţi oamenii, care între timp vor fi aflat despre fapta mea abominabilă, or să mă privească dispreţuitor ca pe un criminal. N-o să mai pot niciodată să mă uit în ochii semenilor, chiar dacă clemenţa justiţiei o să-mi permită să-mi sfârşesc zilele în libertate.

Dar lovitura decisivă am primit-o când am vrut să trag apa. Asta era ultima mea redută în lupta cu modernitatea. Dacă a da drumul la apa de la chiuvetă mi se pare problematic iar pentru a face duş mi-a devenit clar că am nevoie de asistenţă de specialitate, ei bine până vineri eram mândru că am putut trage apa până şi în cele mai fanteziste toalete. Vineri în schimb am fost învins. Era un număr moderat de butoane pe care le-am apăsat, de mânere de care am tras, de clapete pe care le-am clăpeţit şi de senzori pe care i-am mângâiat ba insistent, ba rugător. Nimic. Am zis bogdaproste că nu s-a oprit trenul, că n-am fost ejectat  în spaţiu, că nu s-au pornit stingătoarele de incediu, pe scurt, că nu s-a întâmplat nimic din ceea ce toate alea ar fi putut să facă dacă m-ar fi luat în serios şi dacă n-ar fi crezut de cuviinţă că trebuie să fie îngăduitoare cu mine. Un singur lucru n-am încercat: o chestie impunătoare pe care scria SOS. M-am frământat o vreme dacă nu cumva eram chiar în situaţia de a folosi chestia cu SOS. Dar mă teroriza gândul că o să se strâgă lumea şi prima întrebare pe care o să mi-o adreseze va fi de fapt ce caut eu acolo. Atunci m-a părăsit tot curajul şi am dat bir cu fugiţii.